– continuare de aici –
Parcurse cei câțiva pași pe aleea pietruită și ajunse în pragul casei. Ușa mare, din lemn masiv, era larg deschisă. Prin holul scurt și ușa deschisă a bucătăriei, o zări pe Mireille. Era cu spatele la ea, cu mâna stângă sprijinindu-și trupul îngreunat de sarcină, iar în dreapta ținând o lingură de lemn în care sufla ușor, privind absentă pe fereastră. Inima Elinei se topi de bucurie și de dragoste față de prietena ei. O mai privi timp de câteva clipe, rostind cu drag, mai mult în gând: Mireille!
Dintr-odată, liniștea tabloului fu suspendată brusc de strigătele și râsetul zglobiu a doi copii care dădură buzna în bucătărie, alergând în jurul mesei. Fără a se întoarce către ei, Mireille îi dojeni neconvingătoare, spunându-le să meargă să se joace afară, în curte.
Ambii copii, rotofei, îmbujorați de atâta alergătură, cu părul blond și cârlionțat, cu hăinuțele în dezordine, mai dădură un ultim tur al mesei celei mari din mijlocul bucătăriei, după care o zbughiră către ieșire, dând nas în nas cu Elina. Băiețelul se opri din învârtit zornăitoarea de lemn care făcea un zgomot asurzitor, împiedicându-se de surioara lui care, cu privirea mirată, întrebă direct:
– Tu cine ești?
– Elina, răspunse ea zâmbind.
– Bine!, răspunse fetița, după care tărăboiul reîncepu la fel de brusc cum se oprise, ambii copii zbughind-o pe ușa de la intrare, afară în curte.
Elina mai rămase în pragul ușii preț de câteva secunde, privind-o pe Mireille, care părea să nu fi auzit nimic, și care se uita în continuare absent pe fereastră. Lăsă bagajul jos și în cele din urmă rosti:
– Mireille?, îndrăzni Elina.
Mireille se întoarse greoi, cu lingura de lemn suspendată în mâna dreaptă, o privi pe Elina fără să scoată o vorbă și începu să clipească des. Lăsă lingura pe marginea mesei, se frecă la ochi și se mai uită încă o dată spre ușa bucătăriei. Elina se afla în continuare acolo, înaintea ei.
– Elina! Elina, tu ești?
– Da, eu sunt.
Mireille străbătu cât putu ea de repede cei câțiva metri care le despărțeau, aruncându-se de gâtul Elinei, ca după un colac de salvare. Doar pântecele imens le mai stătea în cale.
– Doamne, Dumnezeule! Nu-mi vine să cred! Ce e cu tine aici? Ai venit singură? Cât stai? La noi tragi, nu-i așa? Cu ce ai venit?
Potopul de întrebări păru mai degrabă retoric. Mireille era încă în șoc, nevenindu-i să-și creadă ochilor. O sărută pe Elina de mai multe ori, mângâind-o și strângând-o în brațe iar și iar. Când începu să se mai liniștească, Elina propuse să se așeze, nu atât pentru ea, care nu se simțea ostenită, cât mai degrabă pentru Mireille.
– Cât mai ai până naști?
– O săptămână cel mult. Ai venit la fix! Parcă ai fi știut… Dacă nu am fi ales deja nașii, te-aș fi rugat pe tine… dar de unde să știu că vii?! Nu m-ai anunțat nicicum. N-ai dat tu un telefon, n-ai trimis măcar o telegramă, ceva…
Pe fața Elinei se așternu o umbră de tristețe pe care încercă să o mascheze printr-un zâmbet forțat.
– Elina, ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?
– Mireille, hai să ne mai bucurăm puțin de momentul acesta. E vreme și pentru restul. Nu ne-am văzut de atâta vreme…
– Ani, Elina! Nu ne-am văzut de atâția ani.
– Da, știu, aș fi putut măcar să îți scriu în tot acest timp. Sau să mai dau câte un telefon, din când în când. Sper ca într-o bună zi să mă poți ierta pentru asta.
– Nu vorbi prostii! N-am ce să-ți iert. Nici eu nu m-am străduit prea tare, vezi bine. Într-un fel, a venit viața peste noi și… Nu o dată m-am simțit copleșită.
– Mireille, ești fericită?, încercă Elina să schimbe direcția conversației.
– Da, sunt, răspunse Mireille fără a sta pe gânduri.
– Mă bucur pentru tine. Asta e tot ce contează!
– Mă simt fericită și împlinită.
– Mai ales… împlinită, încercă Elina o glumă.
– Lasă, că o să vină și rândul tău, și ai să vezi atunci…
Elina se posomorî din nou, iar Mireille o privi îngrijorată.
– Trebuie să-mi spui!, o încolți ea.
– Am să o fac când va veni momentul. Te rog, Mireille, hai să ne bucurăm acum de… tine. De voi. Am atâta nevoie de bucuria asta!
În clipa aceea, intră în încăpere un bărbat vânjos, cât ușa de mare, cu părul blond și fața arsă de soare și cu un zâmbet care lumină întreaga încăpere. Se îndreptă spre Mireille, o îmbrățișă și o sărută cu dragoste, după care spuse:
– Nu-i așa că e o bucurie s-o privești?! Pierre Palmade, mai adăugă el. Cu cine am onoarea?
Mireille interveni:
– Ea este Elina, prietena mea din copilărie.
– Onorați de oaspeți, zâmbi Pierre, după care, frecându-și mâinile, spuse – ce avem la cină? Sunt lihnit de foame?
Elina zâmbi amuzată de asemănarea dintre Pierre și copii. Și ei și tatăl lor aveau capacitatea de a trece brusc de la o situație la alta, fără niciun preambul. Spontaneitatea și simplitatea lor, sinceritatea aceea a omului simplu, de provincie, i se păru reconfortantă.
– Am făcut o ciorbă de legume și rasol de vită cu cartofi fierți.
– Și desert? Fără însă a mai aștepta însă răspunsul Mireillei, continuă la fel de brusc, mă duc să aduc din beci o sticlă de vin. Evenimentul merită sărbătorit, spuse el vesel și entuziasmat.
Mireille zâmbi înțelegătoare, știind că singurii care pot sărbători astfel erau doar Elina și Pierre.
– Hai să te ajut să punem masa, se oferi Elina.
– Fii bună și cheamă-i mai întâi pe cei mici, o rugă ea pe Elina. Trebuie să fie pe undeva, prin spatele casei. Mă ocup eu de restul.
Elina ieși în curte, căutându-i pe cei mici din priviri. Vru să-i strige, dar realiză că, spre rușinea ei, nu știa cum îi cheamă. Se ghidă însă după vocile lor zglobii, care răsunau din spatele casei. Se rostogoleau prin iarbă, chicotind buclucaș.
– Copii, copii, haideți la masă!, le strigă Elina.
Aceștia se opriră preț de o clipă, pufniră și mai tare în râs și continuară să se rostogolească.
– Haideți o dată! Cine ajunge primul la masă, capătă cea mai mare porție de desert.
Capetele blonde și cârlionțate se ițiră brusc, râsetul încetă și Elina îi văzu pe amândoi zbughind-o pe lângă ea în goana mare, strigând unul mai tare decât celălalt: io sunt plimul, io sunt plimul! Elina pufni în râs la rândul ei, și îi urmă către casă.
– La spălat pe mâini mai întâi!, o auzi pe Mireille autoritară.
Micuții se îmbulziră spre chiuveta bucătăriei, cocoțându-se pe un fel de cutie parcă special pusă acolo, pentru a-i ajuta să ajungă la robinet. Cei doi începură să se înghiontească chicotind în continuare, luptându-se cu apa și săpunul. Mânuțele lor mici scăpau iar și iar săpunul alunecos, care se învârtea năstrușnic în chiuveta adâncă de fontă. Mai mult se bălăceau decât se spălau, drept pentru care Mireille îi luă pe rând și le spălă mânuțele rozalii și grăsuțe, îi șterse și îi așeză pe fiecare pe scaunul său. Între timp, Pierre revenise cu sticla de vin pe care deja o desfăcuse și termina de aranjat masa.
– Elina a spus că io plimesc cea mai male polție de desert, spuse foarte convins băiețelul.
– Ba eu, ba eu, nu se lăsă mai prejos fetița.
Mireille și Pierre se uitară mirați când la cei mici, când la Elina, care-i lămuri.
– Am făcut cunoștință la intrare, când am venit. De fapt, ei m-au întrebat cum mă cheamă, așa că…
– Dar voi i-ați spus Elinei cum vă numiți, întrebă autoritar Pierre?
Cei doi copii se uitară unul la celălalt amuzați, rostind aproape în același timp:
– Eu sunt Andle-Joseph!
– Eu sunt Malie-Monique!
– Încântată de cunoștință!, le spuse serioasă Elina. Dar cei doi izbucniră iar în râs, dintr-un motiv doar de ei știut.
– Nu pune la suflet. Râd din aproape orice.
– Lasă, mai bine așa, decât să fie niște plângăcioși peste măsură, comentă Pierre.
– Ca Rene, adăugă Andre, și micuții iar se porniră pe râs.
– Ei, gata, gata, îi dojeni Mireille. De acum ne potolim. Suntem la masă. Dacă nu, rămâneți fără desert.
Copiii făcură ochii mari, aproape speriați de perspectiva de a nu primi desertul, și se cumințiră pe dată. Mireille îi servi pe rând, după care se așeză și ea la masă. Îndată ce se văzură cu mâncarea în farfurie, ca și cum ar fi primit un start, cei trei, Pierre și copiii începură să mănânce hulpav, de parcă nu ar mai fi făcut-o de cel puțin o săptămână.
Elina observa amuzată tabloul, privind cu înțelegere către prietena ei. Dacă pe Mireille asta o făcea fericită și împlinită, pesemne că așa arăta fericirea. Dar ea, Elina, nu avea de unde să știe.
– citește continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
