Mă uitam la maldărul de haine, cămăși, pantaloni, sacouri, tricouri și mă gândeam în sinea mea cât de bogată trebuie să fie femeia de lângă mine. Dacă aș fi știut atunci de fapt care era realitatea, aș fi intrat în pământ de rușine. Și de parcă n-ar fi fost de ajuns că îmi împuiam capul cu tot felul de prejudecăți și de parcă ea mi-ar fi citit gândurile îmi spune „nu sunt bogată, sunt sătulă”.
Și atunci am văzut mâinile ei, fața ei, părul, hainele de pe ea. Așa era, nimic din ce poți asocia cu tiparul unei femeie bogate nu găseai la ea.
Mi-a mai zis că ani de zile singură spălase și călcase toate hainele acelea, pentru că soțului ei îi plăcea foarte să „umble spălat și călcat”. Mi-a zis că la început, când era mai tânără, nu i se părea foarte greu, nu i se păreau prea jignitoare reproșurile lui atunci când nu reușea să calce bine o cută sau când încerca să i se plângă de oboseală iar el i-o reteza mereu cu „eu muncesc, tu stai toată ziua acasă”. Încerca să se întărească spunându-și că și mama ei făcuse așa, și bunica ei și o grămadă de femei din toată lumea, așa că ce rost aveau gândurile ei, ce rost mai avea să vadă într-un fel zădărnicia a tot ceea ce făcea.
Mi-a zis că ani de zile a spălat, a făcut curat, a făcut mâncare, a crescut copii, cu tot ceea ce înseamnă să crești un copil, gândindu-se că e normal, că așa trebuie, că asta e datoria ei, „să țină casa”. Apoi mi-a zis că într-o zi se săturase. Se săturase să-și vadă soțul mulțumind frumos ospătarului atunci când îi lua farfuria din față după ce mâncase, iar ei niciodată nu-i mulțumise, niciodată nu-i complimentase mâncarea, se săturase să-l vadă cum la magazin sau chiar și la spălătoria asta de unde tocmai ieșisem amândouă, spunea sărut mâna și mulțumesc iar ei nu-i spusese niciodată „sărut mâna”, nu că ar fi avut neapărat nevoie, zice ea, dar eu știu că uneori chiar ar fi avut nevoie. Se săturase să-l audă cât de mult muncește el și cât de mult se sacrifică pentru familie și cât de mult se cheltuiește în casa aia și că ea nu face decât să se plângă întruna de oboseală și alte lucruri. Se săturase să caute o motivație în ea pentru care să continue în felul acela, pentru că dedicarea cu care le făcea pe toate la început cu timpul se transformase în ură.
Și nu voia să-și urască soțul, copiii, nu voia să se urască pe sine, mai ales când „în urma ei nu se vedea nimic”, nu voia să-i rămână ura și atât. Așa că s-a angajat, gândindu-se că, dacă nu mai „stă” acasă, familia ei nu mai avea ce să-i reproșeze. Nu i-a luat mult timp să vadă că nu era cea mai bună soluție, de fapt nu era nici pe departe o soluție, pentru că, pe lângă serviciu, trebuia să facă și toate acele lucruri pe care le făcuse înainte. Lucrurile complicându-se, evident, din moment ce ziua avea doar 24 de ore și ea doar două mâini. Voi știți deja asta.
Nimic special, nu? Nimic ieșit din comun ați spune. Și cât de greșită este gândirea asta, și cât de mult o perpetuăm fiecare generație când îi vine rândul. De ce când totul costă, când mâncarea pe care o plătim la restaurant o plătim, când hainele de la spălătorie le plătim, când pentru obținerea unui post plătim unii dintre noi, când nu știu ce cursuri de dezvoltare personală plătim, când educația noastră și a copiilor noștri o plătim, când plătim totul, de la o gumă la un apartament, de ce nu punem nici un preț pe munca mamelor?
De ce nu le dăm și lor o casă de marcat prin care să scaneze prețul pentru fiecare cămașă spălată, pentru fiecare farfurie cu mâncare pusă dinaintea noastră, pentru fiecare oră petrecută cu copilul atunci când își face temele, pentru fiecare oră în care ne ascultă problemele, sătulă fiind și ea de problemele ei. De ce considerăm că-i normal să plătim tuturor pentru diferite produse sau servicii și pe munca mamelor nu punem preț? De ce-i plătim menajerei să facă curat, de ce nu-i aruncăm în față că-i de datoria ei să facă asta pentru că noi avem serviciu?
Nu, nu facem asta cu alte persoane în afară de mamele și soțiile noastre. Și, din cum ne comportăm unii dintre noi, credem că ele îs datoare să facă tot ce fac, pe gratis, fără să se plângă, ba chiar mai mult unii ar considera că ar trebui să cadă în genunchi și să mulțumească că li s-a dat ocazia să fie soții și mame și să muncească tot ce face o soție și o mamă.
Se știe faptul că unele lucruri nu le poți cumpăra. Bine, unii consideră că pot cumpăra totul, dar tocmai aceștia se comportă nedrept atunci când pun preț pe unele și le consideră gratuite pe altele. Cum ar fi să ți se ceară 50 de bani pe un cuvânt empatic, 10 lei pentru o oră de ascultare a problemelor tale, 2 lei pentru că te trezește într-o dimineață, 3 lei pentru o încurajare? Repet, cum ar fi să aibă mamele astea o casă de marcat fermecată din care să iasă un bon cu toate lucrurile pe care le fac? O să spui că-s neprețuite, dar nimic din ce faci nu arată că le recunoști vreo valoare, așa că de ce să nu plătești pentru ele?
Cam așa cred că a gândit și femeia aceea când a decis să nu mai facă tot ce făcea. Dacă a luat o decizie bună nu știe, soțul ei acum se plânge de cât de mulți bani cheltuie pentru haine curate sau pentru mâncare, dar nu vede nicio clipă cât de absurd era să le considere „nimic”, „stat acasă” atunci când le făcea ea.
Iar eu ca o proastă îi spun că într-adevăr costă mai mult și că e mai convenabil să le faci tu decât să-i plătești pe alții s-o facă. Mai bine tăceam pentru că mi-a venit să intru în pământ de rușine când m-a întrebat „dar viața mea cât costă?”
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Prostia omenească și prostia românească
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
