Romeo și Julieta, tragedia shakespeariană a sfârsitului de sec. XVI, sublimă operă a Renașterii este, neîndoielnic, cea mai frumosă întâmplare a dragostei dintre un bărbat și o femeie povestită pe continentul European sub forma unei drame în 5 acte. Dacă opera lui Shakespeare a fost sau nu inspirată de o mai veche poveste medievală cu influențe celtice, Tristan și Isolda, este mai puțin relevant. Dacă cele două familii, Capulet și Montague, din Verona au existat cu adevărat, este, de asemenea, o întrebare secundară. Ceea ce mă întreb acum este altceva și anume, cum ar fi arătat relația de iubire dintre Romeo și Julieta dincolo de scena dramatică a morții lor?
Toți sunt deja familiarizați cu prozaicul război veronez dintre cele doua familii, Capulet și Montague, așa încât nu voi intra în amănunte, voi spune doar că rivalitatea celor două familii creează scena perfectă a tragismului iubirii dintre protagoniști. Pun lupa, însă, pe un moment important al primului act, acela în care lordul Capulet a organizat un dineu fastuos la care a invitat nobilimea, domni și doamne frumoase. Cum era și firesc, cei din familia Montague nu au fost invitați la petrecere, motiv pentru care Romeo, fiu al lordului Montague, din dorința de a o întâlni pe frumoasa Rosalinda, femeia pe care o iubea, va merge mascat la acest dineu. Iată, așadar, un amănunt care scapă, cel mai adesea, atenției: Romeo, de la bun început, nu este îndrăgostit de Julieta, ci se îndrăgostaște de ea urmare a refuzului Rosalindei care „s-a jurat în veci să nu iubească”. Aș spune că Romeo ajunge, prin ricoșeu, în mrejele seducției Julietei, de care se îndrăgostește fatal. Nu era, oare, Romeo, dat fiind acest amănunt, care-i demitizează nimbul de îndrăgostit, un simplu bărbat tânăr în căutarea disperată a iubirii?
Olivia Hussey și Leonard Whiting în filmul „Romeo și Julieta”, 1968 (regizor: Franco Zeffirelli)
Fără scena morții celor doi îndrăgostiți, aș fi înclinat să cred că Romeo nu ar fi ajuns exponentul platonic al îndrăgostitului de pretutindeni, ci ar fi rămas un anonim, romantic și elegant ce-i drept, dar absorbit, în cele din urmă, de banalitatea unei relații uzate. Moartea celor doi conferă, însă, iubirii o dimensiune sacră, așa încât, neconsumată, capătă profilul unei paradigme, ajungând să spunem că fiecare îndrăgostit, întemeindu-și iubirea, este un Romeo mai mult sau mai puțin romantic, după cum fiecare îndrăgostită, în suspinul ei amoros, este o Julietă.
Finalul tragic al lui Romeo și al Julietei servește mai bine ideii absolute despre iubire decât o eventuală căsătorie a lor. Enigmaticul, spunea Cioran, are, de fiecare dată, avantajul de a nu dezamăgi. Dragostea interzisă, cu dimensiunea ei tragică, are ceva spectaculos și platonic în același timp, ea își proiectează protagoniștii într-un orizont ideal.
Nu mi-i pot imagina pe Romeo și Julieta bătrâni sau pe Julieta recăsătorită după moartea lui Romeo. Dacă ar fi să îmi imaginez relația lor dincolo de scena morții, aș spune că ea, sublimă și arzătoare la început, ar fi ajuns, în cele din urmă, plată, anodină și anonimă. Dacă Romeo şi Julieta n-ar fi murit, dragostea lor s-ar fi consumat într-o banală căsătorie şi ar fi rămas, în cel mai fericit caz, trecând peste toate crizele inerente oricărei relații, o frumoasă apropiere între doi oameni rutinați și semi-blazați. Pe balconul de amor al Julietei si al lui Romeo, ilustrat atât de frumos într-un tablou al artistului Bernard Frank Dicksee, considerat a fi cea mai romantică operă de artă din Marea Britanie, s-ar fi întins în cele din urmă rufe.
Cred că Shakespeare a știut mult mai bine că o iubire neîmplinită și interzisă cu final tragic are toate șansele, străbătând secole, să ajungă la noi sub aura sacră a unei povești uluitoare, cea mai frumoasă, poate, din câte s-au scris de atunci și până acum.
Dincolo de orice concluzie, dincolo de orice speculație filosofică, cred că ilustra operă a lui Shakespeare ne poate încuraja să creionăm o limpede și lămuritoare judecată: omul este o ființă predispusă la iubire. Nimeni, oricât de puternic ar fi, nu se poate sustrage acestui orizont al așteptării de a fi iubit. Iubirea face din om ceea ce poate face primăvara cu mugurii oricărui pom, înflorindu-i. Actul ei se instalează, așadar, pe un fond ontologic de așteptare. Nu am putea iubi, dacă nu am purta în noi, dintotdeauna, dorința de a primi și a oferi afecțiune. Nimeni nu trăiește cu adevărat decât atunci când starea originară de așteptare devine receptacol imponderabil al sentimentului că este iubit. Când nimeni nu ne iubește suntem, cum spunea undeva Gabriel Liiceanu, oameni fără chip.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
