Cum am reuşit eu să mă mărit? Cu greu. Noroc că sunt insistentă. Şi, dacă mi-a intrat ceva în cap, nu mai iese nici cu cleştele…
Împlinisem exact un sfert de veac. Fată simplă, nu chiar de la ţară, atrasă de Bucureşti ca musca, pardon. De venit, venisem în capitală pe la vreo 18, ca să învăţ carte. Dup-aia, m-am hotărât eu aşa, în sinea mea, că e musai să-mi pun cârpa. Nu de alta, dar pentru noi, provincialele, ceasul merge pe repede înainte. Doamne fereşte să înaintezi în vârstă şi să fii tot nemăritată! Mi-era şi ruşine să mă mai duc pe-acasă… Nu de ai mei, săracii, că ei m-au lăsat mereu să fac ce mă taie capul. Dar rudele, vecinii, babele, foştii colegi deja se uitau lung la mine. Adică, înţeleg, pleci să-ţi faci un rost, stai un an, doi, dar eu eram plecată de vreo șapte si n-aveam nici un gând.
Mi-aduc aminte că, profesoară fiind pe-atunci, eram în toată şcoala doar eu cu încă una nemăritate. Plus domnu’ de religie și ăla de sport. Dar ce vină aveam eu, oameni buni, dacă nu mi se arătase alesul? În sfârşit… Pe vremea aia nu prea avea lumea rate, asa că stăteam cu chirie. Proprietara, o femeie trecută prin viaţă, avea o vorba, parc-o şi aud: ”Să ştii că tu de-aicea te măriţi. Toate care au stat la mine au plecat cu bărbaţi.” Mă gândesc eu că se referea la soţi…
Hotărât lucru, astrele lucrau pentru mine. Mai rămânea doar să găsesc omul potrivit. Şi, desigur, să vrea şi el. Tânără şi fără obligaţii fiind, umblam adesea prin cluburi. Nu m-aş fi gândit, însă, niciodată, că taman pe-acolo o să-l cunosc pe Făt-frumos. Deh, aşa mi se părea mie, că îmi cam căzuse cu tronc. După ce am cerut referinţe, mulţumită fiind de cele ce auzisem, am purces la drum. Eram ca două turturele! Nu pot să zic, băiatul era în regulă, și ne potriveam de minune, dar, vă amintiţi? Eu îi pusesem gând rău. Aşa se face că, peste vreo câteva săptămâni, mi-am sunat parinţii:
– Gata, mă mărit! Am găsit un băiat bun, aşa şi pe dincolo, şi nu am de gând să-l scap.
Ai mei cred că au răsuflat uşuraţi, dar nu mi-au zis decât:
– Bine, dacă zici tu…
Însă ştiţi cum e cu socoteala de-acasă. Timpul trecea, alesul se făcea că plouă. Eu, cu scopul înfipt în minte precum cuiul în perete, tot aduceam vorba: ”c-o fi, c-o păţi, ce să facem noi mai încolo, că ar fi bine să ne gândim la viitor”. El, nimic. Lemn. Când am văzut eu aşa, ce zic în sinea mea: ”Stai aşa, că nu s-a întâlnit hoţul cu prostul.” L-am luat deoparte:
-Plec, zic. Nu mai stau, mă duc la mare. Singurică. Sunt tânără, vreau să mă distrez.
El, crezând că glumesc:
-Du-te!
Şi dusă am fost. Vreo două zile, niciun semn. Se ţinea tare. Dar şi eu colţoasă. Mai ales că la mare trece timpul repede… Când şi-a dat el seama ce rău e fără rău, a venit după mine. Eu am început să mă miorlăi, că ce, el doar mă foloseşte, eu sunt fată serioasă, nu umblu după aventuri, şi mie să-mi spună ce are de gând, că altfel îmi caut de drum. În sfârşit, fiindcă nici el nu era prost, m-a luat cu ”Dragostea mea, uite mi-am dat seama că te iubesc, hai să mai încercăm, o să vedem ce-o fi”… M-a îmbrobodit.
Timp de vreun an de zile ne-am tot iubit. Când la mine, când la el. Nu ştiu însă cum se făcea, că n-apucam niciodată să-i văd părinţii. Îi cunoscusem fraţii, prietenii, vecinii, mătuşa, unchiul, şeful, chiar şi vreo două foste, însă ai lui erau nişte himere. Când îl întrebam, zicea că nu are ce să facă, ei stau mai mult pe la ţară. Îmi vine să râd şi acum când îmi amintesc ce vorbeam eu cu tata:
– Ei, tată, cum e cu băiatul ăla?
– Bine, cum să fie?
– Ai fost şi tu pe la el pe-acasă?
– Am fost, cum să nu. De multe ori.
– Şi, mă-sa, ta-su, ce zic?
– A, nu ştiu, că nu erau acasă.
Asta era pe când încă nu-l dusesem la mine, să vadă toţi cu ochii lor minunea. Când mai era puţin şi se încheia anul, iubitul meu a zis că e momentul să mă prezinte înaltului juriu. Am cumpărat şi eu o cutie cu bomboane, m-am îmbrăcat cu rochia bună, mi-am luat o faţa zâmbitoare şi nevinovată şi m-am dus. Culmea e că oamenii ăia chiar m-au plăcut! Şi cum şi el, la rându-i, făcuse impresie bună alor mei, scăpasem carevasăzică de o grijă. Acum puteam să trec la următorul punct din planul meu diabolic de măritiş: mutatul împreună. ”De probă”, chipurile. Proba a mers bine, nu pot să zic. Mă şi vedeam nevastă! Spălam, găteam, eram devreme acasă, ce mai, tot ce trebuie, ca să-şi dea omul seama că sunt pregătită. Bună de măritat, cum ar veni. Şi, uite-aşa, a mai trecut un an. Într-o zi, mi-am dat seama că făcusem 27 şi tot nemăritată eram. Moment în care mi-a intrat morcovul cu tot cu frunze: ”Păi ce fac eu? Că vreau nuntă. Şi doi copii. Când o să-i fac, la 40? Dacă totuşi nu mă ia? S-o iau cu altul de la capăt, alţi ani, altă distracţie.”
Simţind că vrabia din mână începea să aducă binişor cu cioara de pe gard, am zis să-i fac un vânt, să se mai dezmorţească. Mă săturasem să aştept să-i dea lui oala-n foc. Aşa că l-am luat deoparte într-o zi şi i-am spus, cu cea mai serioasă mutră de care eram în stare:
– Uite ce e. Una şi cu una fac două. Timpul trece, viaţa merge, dar eu vreau să mă mărit. Am avut destulă răbdare, mie să-mi spui ce ai de gând. Că nu e nicio supărare, dar vreau să ştiu și eu încotro s-o iau. N-oi fi tu, e altul. Fir-ar oricum ar fi, eu vreau să-mi spui.
A rămas cu gura căscată, cred că nu se aştepta la una ca asta, apoi mi-a zis:
– Da’ ce-ţi veni, femeie? Am zis eu că nu te iau? Ce, au intrat zilele-n sac? Ori vrei acu’, acu’?
– Eu vreau un răspuns. Că dacă nu, îmi caut de drum, m-am oţărât.
-Păi, n-auzişi că te iau? Credeam că ai priceput pân-acum. Da’ n-am ştiut că arde.
Şi uite aşa m-am măritat. Peste câteva luni. N-a mai avut încotro, fiindcă, v-am spus deja, sunt o persoană insistentă. Şi-a dat şi el seama de asta şi n-a mai încercat să scape. Ce-o fi zis: ”Ori cu ea, ori cu alta, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Aşa a fost să fie. Şi n-a fost rău, că măritată sunt şi în zilele noastre. Tot cu Făt-Frumos. Am făcut nuntă mare, să vadă lumea, să aibă ce povesti. Dup-aia, bonus, au venit copiii, aşa cum mi-am dorit. Şi am trăit fericiţi, şi încă mai trăim, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Şi am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea mea.
P.S. 100% adevărat. Iar scopul scuză mijloacele. Şi cine-o mai face ca mine, ca mine să păţească!
Pe Aurelia o găsiți și aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
