M-am întrebat adesea ce aş face dacă aş putea să călătoresc în timp. Unde m-aş întoarce şi ce întâmplări aş schimba. Cred că fiecare dintre noi ascunde o astfel de fantezie, nu? Mă gândesc acum la nenumăratele dăţi când am luat câte o decizie care mi-a schimbat cu totul cursul vieţii, dar nu aşa cum mi-aş fi dorit, la oamenii cărora le-am greşit şi cărora nu am mai apucat să le cer iertare, la cei care m-au ajutat şi faţă de care nu am putut să mă revanşez, dar mai ales la cei care m-au iubit şi pe care i-am iubit atunci sau poate când a fost prea târziu şi astfel i-am pierdut…
Dacă aş putea, m-aş întoarce măcar în unul dintre cele trei momente esenţiale ale vieţii mele sentimentale.
Întâlnirea
Mi l-a prezentat o prietenă. Mi s-a părut prea plin de sine, cu o figură comună, dar care totuşi reuşea să-ţi atragă atenţia. Ne-am ignorat reciproc. Pe mine mă enerva aroganţa sa, de fapt, platoşa lui în faţa lumii, iar pe el îl intriga siguranţa şi indiferenţa mea (iniţial reală, apoi simulată). Ne-am tachinat îndelung, am ajuns să mă îndrăgostesc de el şi nici eu nu-i eram lui indiferentă. Până la urmă, el a făcut primul pas şi m-a invitat la o cafea. Pe care eu am acceptat-o cu oarecare emoţie, deşi, în aparenţă, mă ţineam tare pe poziţii. În ziua în care urma să ne vedem, m-am trezit cu vizita neanunţată a unor prieteni vechi şi mi-am zis că nu se face să-i las singuri. În fond, el și cafeaua puteau să mai aştepte… şi l-am sunat să-i spun în ultimul moment că nu pot să vin, că rămâne pe altă dată. Însă acea altă dată nu a mai fost să fie vreodată, iar pe mine m-a urmărit mult timp umbra acelei iubiri moarte dinainte de a se naşte… Ca și gândul că poate cafeaua îmi purta ghinion…
Cafeaua
Câţiva ani mai târziu, când deja aveam un iubit stabil, ţin minte că m-a invitat odată la el acasă. Nu că nu aş mai fi fost, dar acum parcă (pre)simţeam că avea să fie ceva diferit. Un detaliu – deşi ştia cum îmi place cafeaua, de fiecare dată când insista să o pregătească el, mereu o prepara amară. Exagerat de amară. Începusem chiar să mă întreb dacă ăsta nu e cumva modul lui subtil de a-mi comunica ceva ce eu refuzam să înţeleg. Şi atunci mi-a pregătit aceeaşi cafea pe care deja o uram – şi el ştia asta, repet… (dacă ne-am fi întânit în prezent, cafeaua nu ar mai fi avut cum sta în calea noastră, i-aş fi preparat-o eu, cu ajutorul espressorului meu şi nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat). Sinceră să fiu, eu aşteptam să-mi propună să ne mutăm împreună, însă el, punând pe masă acea cafea, a început să vorbească despre cât de sufocantă i se pare uneori relaţia noastră şi… nu ştiu ce altceva a mai spus, că am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare, i-am aruncat ceaşca cu lichidul ăla oribil în faţă, m-am ridicat şi am plecat demnă. Faptul că am auzit un clinchet uşor pe gresia din bucătărie nu m-a întors din drum. Eram turbată de mânie, aşa că am refuzat ulterior să-i răspund la nenumăratele tentative de a lua legătura cu mine. Am fost atât de cinică, încât nici când un prieten comun a reuşit să-mi povestească cum că, de fapt, acea întâlnire se voia a fi o propunere de logodnă şi că, în glumă, el începuse să mă necăjească doar ca să fie surpriza şi mai mare când aveam să găsesc inelul pe care mi-l pusese fix în cafea… Ei bine, nici atunci nu am crezut că ar fi fost serios totul, ci mă gândeam, cu ciudă, că toată relaţia noastră fusese o farsă tâmpită. Nu, nu fusese, eu mă înşelasem amarnic. Şi orgoliul m-a împiedicat mult timp după să îndrept ceva până când, desigur, a fost prea târziu… Cafeaua îmi devenise nesuferită…
Abandonul
Eram căsătorită cu primul meu soţ. Un bărbat bun şi generos, care mă cucerise cu blândeţea şi delicateţea lui sufletească. Sensibil – poate prea sensibil. L-am iubit cu dăruire completă, dar mereu cu teama că povestea noastră atât de diafană nu va trece testul dur al vieţii, mai ales că îl urcasem pe un piedestal prea înalt în sufletul meu şi… nu am mai ajuns la el. Atunci când am aflat că are pe altcineva, am simţit că mor. A fost o perioadă cruntă, grea, am luptat împotriva firii mele dintr-o bucată, însă nu am reuşit să-i iert această aventură pe care el a negat-o tot timpul. De aici până la divorţ, nu a fost decât un singur pas pe care nu am ezitat să-l fac.
Ulterior, după ce el deja îşi refăcuse viaţa în străinătate, am aflat printr-un concurs de împrejurări cât se poate de neaşteptate că, într-adevăr, nu mă minţise. Cel puţin nu în totalitate, căci nu avusese o aventură propriu-zisă cu acea femeie – deşi era adevărat că mergea cam des la ea acasă la o cafea bună… Vedeți?, din nou cafeaua…
…dar nu mă pot întoarce. Nu-mi rămâne decât să văd fiecare următoare întâmplare a vieţii ca pe o nouă şansă de a face lucrurile astfel încât să nu am motive să-mi doresc vreodată, în viitor – aşa cum îmi doresc acum -, să mă pot întoarce pentru a schimba ceva. Și să nu mai dau vina pe cafea, nu? 🙂
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
