Sunt un plătitor de impozite, un soţ iubitor, voi fi un tată bun, sunt un coleg conştiincios. Da, este adevărat, nu prea dau pe la biserică decât cu ocazia reportajelor, totuşi spun şi eu ca Ştefan a Petrei: “biserica este în inima omului”. Ceea ce vreau să zic este că nu sunt neapărat un mare păcătos, cel puţin sunt un păcătos obişnuit. Şi atunci de ce am primit semnul de sus? Ori poate nu a fost semn, ci o mână cerească care m-a tras din faţa primejdiei? Mai bine vă las pe voi să judecaţi…
Ieri, cu o zi înainte de sfintele Paşti, în drum spre serviciu. Mă opresc la trecerea de pietoni, privesc în dreapta, maşinile încetinesc, semn că mă lasă să trec. Oricum, prevăzător din fire, mă uit la fiecare şofer în parte să mă asigur că nu va accelera în ultima clipă. Trec de primele două sensuri, şoferii au oprit. Totul pare în regulă. La ultimul sens, adică la fix 3 metri până la trotuar, mi se întâmplă. Un puşti într-un opel Astra în două uşi accelerează nebuneşte gonind spre mine. Un gând m-a străfulgerat: ăsta o să mă calce. Gând salvator, căci în clipa următoare fac un salt ca la ora de educaţie fizică, iar maşina trece razant în spatele meu. Frânează abia la vreo 5 metri. Nu m-a lovit. Mi-a atins doar geanta pe care o aveam pe umăr şi care mi-a rămas un pic în spate, în virtutea inerţiei. Asta m-a dezechilibrat, dar n-am căzut.
M-am îndreptat spre maşina cu intenţii războinice: “ce faci? Vrei să mă omori? Tu nu vezi că toţi au oprit la trecere, de ce goneşti aşa?” Tipul, să fi avut 20 de ani, mă priveşte cu ochi de căprioară: “nu te-am văzut, m-am speriat rău, frate”. Nu ştiu ce faţă aveam eu, dar judecând după faţa lui Shumacher, trebuia să fi fost mai alb ca neaua în lumina soarelui. Adaugă după o mică pauză: “mă scuzi! Nu te-am văzut şi nu am vrut.” Ce să-i răspund? Îi zic doar să fie mai atent, că de era o babă, un copil acum plângea. Mă întorc să plec. Demarează încetişor şi tipul. Aud în spatele meu: “Paşte fericit! Sărbători fericite!”
Tot cu o seară înainte de Paşte, un poliţist mai ghinionist din Chişinău a lovit din greşeală cu maşina un tip care alerga cu o sabie după doua fetiţe. Cine ştie ce se întâmpla dacă agentul cu pricina era mai atent la drum ori nebunul cu sabia un pic mai treaz şi le ajungea pe fetiţe din urmă… De altfel, tot la Chişinău, în Săptămâna Mare – vai, dar ce-o fi cu scumpa mea Moldovioară? – un bărbat a supravieţuit după ce un glonte a ricoşat şi l-a nimerit în gură. Nu a murit pentru că alicea i s-a oprit în dantură. Minunile există? Se pare că da. Totul este să nu-l obosim prea mult pe îngerul nostru păzitor şi să-l ajutăm din când în când, nebăgându-ne în belele.
Tot înainte de Paşte, cum ar veni pe 14 aprilie, frăţiorul meu cel mai mic a împlinit 15 ani. Frumoasă vârstă. Când au trecut cei 15 ani? Nu înţeleg. Eu îl văd încă puştan, o zvârlugă blondă, un copil care abia învaţă să meargă şi să vorbească. Ştiţi cum se vede frăţiorul meu? Îmi zice: “badea, vreau să mă fac jurnalist!” Asta a fost cea mai mare minune de Paşte. Totuşi, mărturisesc, l-am sfătuit să revină la visul lui de dinaintea jurnalismului, adică să se facă… medic.
Christos a înviat, dragilor!
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
