Ma uit în fiecare dimineață în oglinda de la baie, atunci când mă spăl pe dinți, admirându-mi dantura naturală și aproape perfectă. Câte femei se pot bucura oare la 50+ de așa dinți albi și perfecți, fără să-i pună seara în borcan? Și părul ăsta vopsit în nuanțe de verde și albastru mă prinde tare bine. Riduri? Neh! E chiar jenant la vârsta la care ar fi trebuit să fiu deja bunică să nu am nici un rid, nici măcar unul de expresie și toate astea fără intervenții plastie. OK! O să suprviețuiesc și cu asta. Hai, zău, că sunt tare frumușică! Cântarul încă mai îmi dă bătăi de cap, dar îl educ eu și pe ăsta până la urmă. Gata! Hai la șifonier! O tonă de țoale, mai ceva ca la depozitele de haine. Extragem ceva șic, un pic hot (că la așa bunăciune se cere ceva mai extravagant, nu?) și totuși decent. Pupăm copilul, care încă doarme pentru că stă pe net până la 2-3 dimineața, o ultimă gură de cafea și pe cai! Pe cei peste 100 de cai ai mașinii mele nou nouțe, aproape la fel de frumușică și de accesorizată ca mine.
Părăsesc așadar domiciliul proprietate personală, cumpărat din munca mea de femeie singură și independentă, și mă îndrept către biroul meu situat într-o clădire cu câteva etaje, tot proprietate personală și tot construit de la temelie de mine, fără susținere masculină (când eram în șantier știam toate prețurile din marile magazine de materiale de construcție, mai ceva decât știu altele prețurile din mall-uri). OK! Aici e aici! Azi continuăm să mutăm munții, să schimbăm sensul de curgere al apelor, să mușcăm din betoane sau cum se mai zice să spargem avioane. Pot orice, am învățat asta de când m-am apucat singură de un business despre care nu știam nimic și fără nici un ban în buzunar, dar știam ce vreau și că pot.
Aici eram susținută necondiționat, desigur, și de teancul de diplome acumulate (vreo trei facultăți, vreo două masterate și un doctorat pe vine, că deh, încă trebuia să-mi demonstrez mie, dar mai ales maică-mii că nu sunt numai ”brânză bună în burduf de câine”).
Echipă bună, oamenii aștia de îi am în jurul meu, mi-e drag de ei! Își fac treaba, au învățat ce au avut de învățat, nu bârfesc, nu fură, au nevoie de ceva – cer, își fac treaba! Mai avem multe de pus la punct, dar deja ne știe lumea în oraș ca pe unii dintre cei mai serioși prestatori, însă perfecțiunea spre care tindem mai cere încă multe sacrificii.
Așa! Am rezolvat și azi ce era de rezolvat, clienți mulțumiți, salarii plătite (hai, că a fost loc și de un mic bonus, așa cât să fie toată lumea mulțumită), dările la buget achitate, ratele plătite… Uhhhh! Merit o cafea cu prietenele mele dragi și sincere! Și pentru că tot ne-am pornit, ieșim un pic și la un restaurant, așa la drum de seară, că doar e vară și stăm pe litoral și uite așa o punem și de o horă! Să mai deconectăm nițel creierii ăștia scurtcircuitați.
Acasă, seara, ce poate fi mai minunat decât să-ți vezi copilul fericit și sănătos? Nimic nu contează în comparație cu el, e centrul universului meu și e minunat. Schimbăm câteva vorbe, mâncăm și toate cele de cuviință. Hai la culcare, că poate astă seară reușesc să termin cartea aia începută acum câteva luni, deși parcă văd că o să sfârșesc tot cu veioza aprinsă și cu telefonul în mână, butonând pe rețelele de socializare.
Înapoi în fața oglinzii de la baie, cam obosită de data asta, dar încă duce, săraca mama!
Și deodată mă ia jalea și dau drumul la apă să nu mă audă cei din casă cum plâng în hohote. De ce oare? Pentru că dincolo de tot și de toate, tipa asta și deșteaptă și frumoasă, dar și realizată material, se simte atât de singură.
Mi-e dor să mă iubească și pe mine cineva (dacă ar fi și ceva pasiune ar fi și mai bine), să pot împărtăși și eu alături de cineva toate ale vieții. Chiar sunt atât de aiurea de nu mă vrea nimeni?
Da, am ieșit dint-o relație extrem de toxică acum câțiva ani. Rănile încă nu s-au vindecat, trauma psihică e mult mai persistentă și mai adâncă decât cea fizică. Cine nu știe să nu vorbească. Ani de zile după despărțire încă îmi tremura mâna când îmi semnaliza telefonul că am primit un mesaj, de frică să nu fiu luată la rost ”cine te caută? Amanții?” (întreba domnul țâfnos, el, cel care în cei aproape 20 de ani de conviețuire mă înșelase de îmi ieșise pe nas!). Nu, nu mă căutau amanții (din păcate!), mă căutau clienți disperați că ceva nu funcționează cum trebuie, că au vreo nevoie urgentă, că avem un control de la nu știu ce autoritate… Însă toate au trecu, încet, dar au trecut și trebuie să recunosc aici și meritul unui bun prieten cu care, deși locuia la mii de kilometri distanță, țineam legătura telefonic (tehnologia asta!). Mulți ani el mi-a fost sprijin și alinare! (ce mișto sună….), mi-a fost chiar și iubit, pentru că am fost îndrăgostită ca o nebună de el, însă numai la telefon. Pentru că în patru ani cât ne-am amețit prin telefoane, nu ne-am întâlnit decât de vreo trei-patru ori, prin diverse colțuri ale lumii, în diverse cafenele (asta pentru ca să înțelegeți, că nu numai că nu am făcut sex sălbatic, nici măcar nu am avut o tentativă eșuată). Însă și asta a trecut, încet și foarte greu, dar situația s-a ameliorat, supraviețuiesc! Încă vorbim la telefon, mai rar, mai fără pasiune și cel mai important fără să mă mai doară neputința.
Însă tot singură, fără un suflet să mă iubească și pe mine (ok, știu, trebuia să-mi iau un câine, însă în nemernicia mea recunosc că mai speram și la altceva….).
Numai că, într-o seară, la o petrecere pe plajă apare el, wow. Călătorea, pe drumul Mătăsii spre India și a făcut popas la noi, pe țărmul Mării Negre, poate pentru un duș sau poate …. știe el mai bine de ce. Ne-am văzut, ne-am plăcut și a doua zi am convenit să facem sex, pentru că asta ne trebuia la amândoi. Mișto tipul, blond, ochi albaștri, numai mușchi (bun de pus pe grătar) și cu vreo 15 ani mai tânăr, ai pus-o sora mea, ai stat tu pe bară ce ai stat, dar ți-a venit și ție rândul. Pe bune? Nu, n-a fost să fie nici de data asta ca în filmele cu care mi-am amețit creierii în adolescență, dar decât nimic, la 50+ spui Bogda-proste și pentru mai puțin. Încă vreo două, trei zile și flăcăul nostru pleacă mai departe, vorbim on line (din nou!!!).
Ajunge la Istanbul, ce ar fi să mă duc și eu o fugă până acolo. Orașul e frumos și poate a doua oară e cu noroc. Cum știu ce vreau, hotărâtă ca de obicei, rezolvăm totul și petrecem două zile super faine, care s-au lăsat cu despărțiri lacrimogene, jurăminte eterne, viitoare tatuaje și tot tacâmul. Eu acasă, el la drum. Și a ținut atât de mult amorul ăsta nebun, până într-o seară când mi-a spus că și-a găsit o parteneră de drum, care e cam geloasă și care nu prea e de acord cu faptul că stă de vorbă cu mine. Așa că mă iubește el enorm, dar mă roagă să o lăsăm mai moale, să nu deranjăm fata. OK! Mi-am luat-o și de data asta! M-a sfâșiat, am plâns până nu mai puteam ține ochii deschiși, am slăbit câteva kilograme în câteva zile (astea e partea bună a poveștii), m-a sfâșiat. Și tocmai când mă adunam de pe jos, primesc vestea că povestea de amor nebun s-a terminat și că numai pe mine mă adoră, că a distrus ca un tâmpit tot, bucurându-se de lucruri ieftine și alte bla, bla-uri d-astea. Am plâns și mai tare și am zis că poate Dumnezeu mă încearcă, la așa amor nebun, trebuie să existe și o parte neagră. Însă trauma trădărilor anterioare nu m-a lăsat să merg mai departe, torturându-mă în continuare. Așa că atunci când într-o seară mi-a povestit că a cunoscut la o masă luată cu prietenii prin nu știu ce țară, din orientul apropiat, o prințesă, care îi făcea ochi dulci, însă el i-a rezistat eroic, deoarece se gândea la mine să nu mă supere din nou (nu că nu i-ar fi plăcut să tăvălească nițel prințesa), am luat decizia să blochez orice cale de comunicare, pentru că nu am vrut să fiu o piedică în calea fericirii lui. După o săptămână nu am mai rezistat, l-am deblocat și i-am scris că mi-e dor de el. Bucuria reluării comunicării a fost enormă, iar s-a lăsat cu lacrimi, declarații și tot meniul. De atâta bucurie mi-a mărturisit că, oricât a încercat să mă uite, nu a reușit, la început a băut până și-a vomitat ficații, apoi a făcut ”free sex” până nu a mai știut cu cine și cu ce, dar nimic, doar și-a ameliorat durerea, nu putea să mă uite! Pe bune? Ce romantic, cât mă mai bucur! Așa că e clar, a venit momentul să ne revedem și să mă duc, să petrecem o săptămână, numai noi doi, departe de toate femeile din jurul lui, să uităm tot ce a fost… Ai, zău? În primul moment am fost tentată să trec peste toți și peste toate, să las afacerile, copilul, mama, casa și să fug la el. După, am început să mă gândesc la boli venerice, la stilul lui haotic de a trăi, la liniștea mea de acasă, la prietenii mei care nu fac free sex, dar cu care pot bea un aperol pe plajă și colac peste pupăză mai sună și amicul on line care îmi propune să ne vedem, să petrecem împreună câteva zile.
Rupe-te așadar, soro, între pasiunea unei iubiri nebune, prinsă în declarații amețitoare, pe care atât de mult ți le doreai și lumea ta de femeie singură.
Și m-am rupt, m-am rupt de haosul unei iubiri incerte și fără viitor și m-am întors în lumea mea așa imperfectă cum e ea. M-am întors acolo unde eu mă simt acasă, în universul construit de mine într-o viață, așa șantaliu cum este, e universul meu și eu mă simt bine în centrul lui, poate tocmai pentru că l-am construit după chipul și asemănarea mea, astfel încât să-mi fie confortabil.
Așa am descoperit eu ce viață frumoasă am, chiar și dacă, uneori, când sunt în baie, trebuie să dau drumul la apă, să nu se audă hohotele de plâns.
Guest post by O femeie fericită
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
