Vi se pare inexplicabil cum de, în doar două luni, un personaj cu trecut sulfuros, care doar emite enormități și utopii, a ajuns politicianul din România care beneficiază de cea mai mare încredere ? Fără să facă, practic!, nimic. Credeți că e doar rezultatul manipulărilor putiniste? Sau în principal vina educației general scăzute a românilor? Vă înșelați.
Au trecut 20 de ani de când România s-a integrat în toate structurile politico-militare occidentale. A fost visul nostru național ca popor după 1989, a fost cu adevărat dorința arzătoare a unei generații întregi. Și această dorință s-a împlinit și s-a săvârșit în urmă cu 20 de ani. De atunci încoace, singura noastră grijă ca popor a fost să ne dezvoltăm material: să umplem mațul, să umplem buzunarul, să umplem rezervorul la mașină, să umplem folderul de fotografii din vacanțe. Pentru o parte dintre români (semnificativă, dar nu majoritară) asta s-a și întâmplat. Degeaba însă.
Pentru că orice om, orice grup social, orice popor are nevoie de sens. Maldăre de pâine să fie în jur, și munți de aur, și nu e suficient. “Taina existenței umane nu stă în a trăi, ci în a ști PENTRU CE trăiești“, scria Dostoievski și, de la el, încă mulți alții au repetat-o.
Ce sens a primit poporul român în ultimii 20 de ani de la conducătorii săi? Ce plan mai înalt decât simpla închinare ascultătoare i-a dat Biserica lui? Ce țel mai înalt decât acoperirea cu patalamale a primit de la Universitățile lui? Ce obiectiv comun de țară decât șmecheria bugetofagă a primit de la politicienii care l-au condus? Nimic. Gol.
Pâine? Da. Circ? Din plin. Sens? Deloc! Și asta de 20 de ani.
Pentru claritatea de care eu nu sunt în stare, am să-l citez pe excelentul filozof român Costică Brădățan care, încă din 2023, a scris: “un lider carismatic, chiar dubios moralmente și fără chemare civică, ajunge să întruchipeze o promisiune de sens pentru o comunitate însetată spiritual, fiindcă îi spune poveștile de care ea are nevoie ca să-și satisfacă setea de sens. Dacă reușește să-i încredințeze că le poate oferi o asemenea poveste izbăvitoare, vor înghiți orice: cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații. Și vor fi veșnic recunoscători pentru ele“. [citat actualizat]
Acest gol, această lipsă a fost umplută în ultimele luni. Din păcate, fluidul de umplere e tulbure și potențial periculos și nu se va drena de la sine în câteva luni. Iar antidotul nu se găsește în mai multă politichie, sau în mai multe calcule electorale, sau în mai multe paiațe propuse de nu’ș’ce partid. Pentru că de astă dată coordonatele s-au mutat într-o altă dimensiune.
De-o parte avem iluzia tulbure a unui sens.
De cealaltă parte, acolo unde ar trebui să avem un rost clar și limpede (cum a avut generația post-89, cum a avut generația 1918, cum au avut pașoptiștii), azi avem doar un gol.
Cine sau ce va putea umple cu sens partea bună și sănătoasă a rostului nostru, ca națiune, pe această lume și în aceste timpuri?
***
Citiți și Dacă întrebi 10 studenți la medicină…
Pentru că acolo veți găsi și acest pasaj: “Avea mare dreptate Bourdieu (n.red. sociolog francez) când a scris în urmă cu un sfert de secol că “cel care va reuși să ocupe cât mai mult din atenția oamenilor cu frivolități și alte zorzoane, nemailăsându-le timp pentru a întreba, a înțelege, a descoperi, acela va instala cea mai pernicioasă dictatură posibilă: una în care aproape nimeni nu se mai revoltă pentru că nici nu-și dă seama că libertatea sa a dispărut cu 1000 de episoade de talk-show sau de sitcom în urmă.” Vlad Mixich
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Jurnal de învățător (VII): Paștele și gândul lumii (1933 vs 2023)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
