Sunt nedumerit. Încă nu am reuşit să înţeleg cum poate cineva să se comporte aşa. Şi apoi să se privească senin în oglindă, să îşi continue viaţa printre oameni, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba să se mai şi roage la Dumnezeu, că ştiu că avea obiceiul.
Cum am ajuns aici? Am plecat din România în urmă cu câţiva ani, împins de nevoie. Lăsam acasă părinţi în vârstă şi o viitoare soţie. Visam să ne căsătorim, să locuim în casa noastră, să avem copii şi să ne trăim viaţa frumos. Ştiu că, în general, femeile sunt cele care au vise domestice, dar uite că eu sunt excepţia care confirmă regula. Nimic nu m-ar fi făcut mai fericit decât această viaţă şi pentru ea am sacrificat orice. Am renunţat şi la faptul că făcusem de mic sport de performanţă şi la şansa de a intra în lotul olimpic român. Nimic nu mai conta, nimic nu era prea mult.
Am ajuns în Stuttgart la nişte prieteni. Primele luni au fost anevoioase. Munceam pe unde apucam, pentru bani puţini. M-am mutat foarte des, în diferite apartamente, cu diferite probleme asupra cărora nu mai insist pentru că, din păcate, mulţi dintre românii care au imigrat ştiu despre ce vorbesc, din experienţă proprie.
Aşa cum stabilisem cu iubita mea, economiseam la sânge. Trimiteam acasă cât de mult puteam, banii urmând a fi depuşi de ea la bancă, într-un cont de economii. În puţinul timp liber, mergeam la prieteni care aveau internet şi visam cu ochii deschişi: căutam terenuri, în oraşul natal, pentru viitoarea noastră casă. Şi ea căuta. Ba chiar a găsit pe cineva de la o firmă de construcţii, un inginer, care s-a oferit să ne ajute, urmând să negocieze cu firma sa un preţ bun pentru construcţia viitoarei noastre case. Nici nu simţeam oboseala sau foamea. Simţeam că visele pot deveni realitate, singura condiţie e să crezi în ele şi să munceşti mult. Astfel, discuţiile noastre se centrau pe viitoarea casă, iar inginerul acesta părea să fie trimis de Dumnezeu, orice nelămurire sau obstacol erau spulberate de intervenţia sa.
I-am trimis iubitei mele procura să cumpere un teren. Deja strânsesm ceva bănuţi şi mă bazam şi pe un împrumut pe care ea îl obţinuse de la bancă. Totul a mers ca pe roate, cu un mic amendament, căruia eu nu i-am acordat niciun fel de atenţie atunci: a cumpărat terenul doar pe numele ei, întrucât, mi-a spus ea, „procura nu a fost valabilă şi nu am avut ce să fac”. În fond, era viitoarea mea soţie. Am continuat să-i trimit bani. Ea mi-a trimis poze cu terenul şi cu planurile viitoarei case. Am hotărât să ne apucăm de lucrări doar după ce mă întorc şi eu acasă, între timp să continuăm cu economiile. Au mai trecut nişte luni. Eu reuşisem să îmi găsesc ceva stabil de muncă. Eram mulţumit cu ce câştigam. Continuam însă să economisesc la sânge. Între timp, ea şi-a piredut locul de muncă de acasă şi am preluat pe numele meu împrumutul la bancă.
Deşi stabilisem să nu mă întorc acasă (tot pentru economie) până când nu reuşesc să strâng câţi bani ne propusesem, nu am mai reuşit să rezist, în primul rând, de dorul ei. Şi atunci m-am gândit să-i fac o mare surpriză: mi-am cumpărat un bilet de avion (cel mai ieftin) şi mi-am programat o deplasare fulger acasă. Nu am anunţat-o. Mi-am încărcat bagajele de cadouri pentru ea (cu riscul de a fi fost certat pentru cheltuială) şi câte ceva pentru părinţii mei, cărora nu prea le trimisesm bani şi faţă de care mă simţeam oarecum vinovat.
Pe scurt, am ajuns acasă şi m-am dus glonţ la ea, încărcat cu de toate, plus cel mai scump buchet de trandafiri de la prima florărie care mi-a ieşit în cale. Pluteam. Am sunat la uşa ei…
…Mi-a deschis un bărbat care m-a întrebat pe cine caut. Mi-au îngheţat inima în piept şi sângele în vine, dar ştiam că există o explicaţie. Şi exista. Dar nu era cea la care speram eu. Aşa am aflat că iubita mea se măritase la scurt timp după ce plecasem eu cu „inginerul” (el îmi deschisese) şi că era gravidă deja cu acesta. El ştia că eu sunt un văr de-al ei care îi înapoiază o datorie mai veche. Aşa am înţeles eu de ce a cumpărat terenul doar pe numele ei. Cu banii mei. Şi cu creditul pe care tot eu îl plăteam acum. Ea nu a ieşit din casă atunci şi nici nu mi-a mai răspuns ulterior la telefon.
Şocul a fost atât de mare pentru mine, încât am lăsat totul la uşa lor şi am plecat de nebun prin oraş. Nu am fost bun de nimic mult timp. Nu m-a mai interesat nimic, nu m-am mai întors în Germania şi am pierdut locul de muncă de acolo. Între timp, acumulam datorii la bancă. Când mi-am mai revenit, am încercat să discut cu ea sau cu inginerul pentru a-mi recupera o parte din bani sau măcar pentru a le transfera creditul. Nu am mai dat de niciunul. S-au mutat din oraş, iar terenul l-au vândut… Ulterior am aflat că au plecat în Spania.
De aceea spuneam la început că sunt nedumerit: cum de există astfel de oameni pe pământ şi acesta îi poartă ca pe oricare alţii?
Guest post by M.M.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
