Cum ai îndrăznit să mă părăsești, așa, pe neașteptate?

14 November 2017

Cum de ai îndrăznit să mă părăsești, așa, pe neașteptate? Cum de ai îndrăznit să mă lași în urmă, fără sprijin, luptându-mă zi de zi de una singură în bătălii aproape imposibil de câștigat? Mă credeai mereu puternică, am fost cea mai puternică dintre noi doi, dar aș fi avut în continuare nevoie de tine. La gândul că mai exiști undeva. Ai ales să renunți la viață, pentru că te simțeai neputincios, și m-ai lăsat doar cu o lacrimă cursă pe obrajii tăi palizi și bolnavi, înainte de a ne lua rămas bun, în patul de spital unde zăceai de abia 48 ore și unde, în loc să nutrești speranța de a te face mai bine, ai ales să renunți. La mine. La tot. Cum de ai îndrăznit să renunți la voința de a lupta? Când tot ce am făcut a fost să te susțin ca să lupți în continuare?

Mi-ai întunecat pe vecie luna noiembrie, cea mai dificilă din an, luna în care, în ultimii ani, reveneau mereu acele certuri, acele conflicte absurde dintre noi, iscate în primul rând de tine. Nemulțumiri, frustrări, reproșuri. Discutăm, ne „certăm”, ne „împăcăm”, apoi bătea decembrie la ușa… Cu sărbătorile lui, cu luminițele lui, afară și în casă. Cu planuri de meniuri și liste de invitați care la noi în casă se simțeau mereu excelent. Cumpărături, de cea mai bună calitate, căci pentru tine doar cel mai scump mușchiuleț de porc, steak biologic sau puișor de fermă erau destul de bune pentru musafirii și prietenii noștri. Și ascundeam, amândoi, suferințele lui noiembrie, sub tăcere, sub preș… Ca cineva care nu face bine curat și ascunde gunoiul prin colțuri. Și gunoiul ți-a venit de hac. Nu numai ție, și mie. Ai suferit atât de mult, fizic și psihic, din atâtea motive. Majoritatea departe de mine sau lipsite de aportul meu efectiv în viața ta. Sechele din fragedă copilărie… de neuitat, poate de neiertat… deși te rugasem de atâtea ori să faci odată pace cu trecutul, indiferent cum ar fi fost.

Te-am bătut la cap multă vreme să faci pace cu tatăl tău biologic, în pofida altor păreri din „familie”, familie din care tu, sărmanul de tine, n-ai făcut niciodată parte într-o copilărie normală, pentru că era deja dezbinată în clipă în care te-ai născut. Și mă bucur, atât cât e posibil, că am fost ca un liant între tine și acel tată, ajungând la o legătură cât de cât normală. Mă bucur, pe cât posibil, că ți-am respectat toate familiile, împărțite pe ici, pe colo, sub zodia ta nefericită, inclusiv fiul tău. Singurul tău copil biologic. Care nu te-a tratat cum se cuvenea niciodată și a ajuns să mă jignească, să mă amenințe chiar, inutil, după scurta perioadă de reconciliere dintre noi, după dispariția ta. Ne-ai spus, luându-ți rămas bun de la noi, Fiți buni unul cu altul! Știai tu de ce! Uite că nu s-a putut decât temporar.

Dar nu contează.

Tu nu mai ești și mi-ai întunecat luna de noiembrie alegând să dispari, îți respect alegerea, neavând încotro. Dumnezeu să-ți aibe sufletul bun și curat în pază, și poate să mă păzească și pe mine de rele. Căci îmi este foarte, foarte, enorm de greu, să continui să mă lupt fără tine!