– Numele meu este Angela!
– Bună, Angela!
– Şi nu îmi plac nunţile!
– Haoleu!
Serios, în 33 de ani de viaţă, în calitate de invitat (la diverse categorii de vârstă), însoţită de părinţi, de partener sau de nimeni şi în calitate de protagonist (de două ori, căci, vorba prietenilor mei „nu mă mai satură Dumnezeu”), pot declara cu sinceritate, în ciuda carierei mele de mireasă, că nu sunt un mare fan al nunţilor. Am înţeles târziu că frica de dinainte de nuntă nu este despre cum are să fie petrecerea propriu-zisă, ci este frica de necunoscutului din mariajul de după. Am înţeles târziu că nunta devine momentul special tocmai când este un moment obişnuit şi firesc din trăirea noastră.
Nunta 1. Până la prima nuntă, pe care am avut-o acum vreo 10 ani, trebuie să recunosc că nu aveam o părere bine conturată despre nunţi. Nu prea aveam voie să fi avut vreo părere, în general. Îmi amintesc că avuseserăm un an şi ceva să ne pregătim, mai ceva ca pentru o olimpiadă.
Nu pentru că eram noi nişte organizatori de evenimente perfecţionişti, ci pentru că în capitală e foarte greu să găseşti un restaurant disponibil. Acesta a fost primul obstacol major. Nu găseam un restaurant în care sala să fie pe placul nefericitului mire, al cărui şef de sală să ştie să vorbească corect şi să nu ne ia cu „tati”, „şefu’ ”, „păpuşe” sau „domnişorică”. Odios!
Până la urmă, pe o stradă cu nume de scriitor, într-un loc prietenos cu natura, s-a găsit un locşor. Aveau toate weekend-urile ocupate pentru un an şi jumătate. Mai puţin în perioada de post. Fiindcă dorinţa noastră era prea mare sau răbdarea prea mică, ne-a fost sugerat să vorbim cu preotul, că poate-poate ne explica de ce erau uşile bisericilor închise pentru mirii iubăreţi şi nu prea duşi la biserică în zi de post. Ne-a explicat foarte eficient nenea preotul: pentru o sumă modică (de salariu de profesor pe un an), se putea anula postul. Dezgustaţi de această explicaţie, ne-am întors la celălalt vicar al unirii unor destine, la restaurant, să îi comunicăm că aveam să acceptăm data îndepărtată liberă şi în afara postului. În prima perioadă, ne-am văzut fiecare de treburile noastre. Mă mai uitam uneori la inelul de logodnă, când mă zgâriam de el sau când mă întreba lumea şi îmi mai venea o idee despre ce rochie, ce temă, ce muzică mi-aş fi dorit. Cam astea erau preocupările mele. De altele era foarte preocupat mirele, iar de restul de o mie şi una de preocupări erau cei din jur. Fără voia noastră.
Când au fost anunţate familiile de ambele părţi de fericitul eveniment, parcă au devenit posedaţi de o fiinţă malefică. Aruncau cu „invită-l şi pe unchiul verişoarei vecinei pe care nu l-ai mai văzut de la botez, nu fi needucată! Mă supăr! Sufăr! Ţaţo, mor”, „nici nu discut să nu mă ocup eu de muzică, voi doi nu sunteţi artişti, sunteţi nişte muritori”, „nu pot să cred că nu vrei să porţi voal! Vorbim mâine, eşti obosită!”. Deşi copleşită de toate acestea, am reuşit să mă strecor şi să le neglijez. Am citit despre istoria nunţilor, despre obiceiuri din alte culturi. Am aflat că florile se foloseau în exces pe vremuri, când mireasa şi mirele nu prea le aveau cu duşurile, iar datina le aduce un venit de peste 100% florăreselor şi wedding planner-ilor. Aceste personaje!
Am ajuns cu adevărat doborâtă şi depăşită de situaţie când fostul viitor soţ s-a transformat el într-o bridezilla. Cursurile de dans, momentele acelea în care noi, tinerii îndrăgostiţi, ne exteriorizam iubirea prin mişcări graţioase şi fireşti, deveniseră un antrenament de tortură de parcă eram cel puţin campioni mondiali la Gala Loga Dance, ceva. Am asistat la ţipete şi crize că fontul utilizat în textul invitaţiei nu era perfect compatibil cu textura hârtiei, iar eu eram indolentă că nu eram afectată de această atrocitate. Cu repeziciune ne îndepărtam de rostul oricum necunoscut al omenirii, iar ziua aceea devenea un fel de sentinţă, o emoţie dominată de frică, ceva mai stresant decât cel mai important examen din sesiune.
Visam noaptea scenarii dubioase cu tortul căzând, mă bântuiau dimineaţa prin tramvai, în drum spre serviciu întrebări deloc existenţiale: „Dacă o să mi se rupă rochia? Dacă o să uit paşii?” Dacă nu vin toţi invitaţii şi plătim restaurantului cât pentru hrana care ar sătura toată Africa o săptămână?”. Nu eram deloc paranoică. Erau temeri reale, căci rochia s-a rupt în timpul dansului, iar cariera mea de dansatoare celebră s-a năruit acolo, sub privirea aprigă a mirelui. Invitaţii nu au venit chiar toţi şi, oricum, banii daţi de invitaţi în ideea de a ajuta fericitul cuplu s-au dus la restaurant, care este singurul câştigător financiar din această reuniune deloc firească.
Săptămâna dinaintea nunţii am numit-o săptămâna patimilor. Nu că eram, cum se spune acum „scoasă din zona mea de confort”, eram de-a dreptul proiectată pe o orbită a ridicolului, a încercării tuturor de a mima o bogăţie şi o bunăstare, o evlavie pe care nici măcar nu mi le doream.
Mai întâi, am fost chemaţi să ne spovedim, să ne cunoască preotul înainte să ne unească în faţa Domnului. Dialogul, din care probabil Ionescò ar fi scos o capodoperă, a decurs cam aşa:
Preotul: Simţi că eşti pregătită să întemeiezi o familie în credinţa Domnului?
Eu: Pffffff [sunete timide şi indescriptibile]… Dacă sunt pregătită… Nu ştiu, ce ar trebui să simt? E un sentiment similar afecţiunii, e fizic? Suntem vreodată cu adevărat pregătiţi? Dacă să întemeiez? Dar cine sunt eu, Dragoş-Vodă? Vreau să am o familie. Îmi doresc să fiu mamă, să creez o fiinţă distinctă mie într-un mediu armonios, dar nu prea pun eu bază în Domnul acela.
Preotul: Înţeleg, Dumnezeu să te aibă în pază! Gata!
(Acelaşi preot, cinci ani mai târziu, când divorţam, când spuneam că nu îl mai iubeam pe cel cu care mă unise pentru că era agresiv fizic şi emoţional, mi-a zis că eram puerilă în definirea conceptului de iubire şi că abuzul se întâmpla tot din imaturitatea mea şi incapacitatea de a controla reacţiile Bărbatului cu „b” mare. Deci nu mai eram întemeietor şi d-alea).
Citiţi şi Singură la nunta mea
După această spovedanie, au urmat milogeli în biroul şefului care nu voia să îmi dea zilele libere cuvenite înainte de nuntă. El încerca să îmi explice că fără mine nu se mişcă planeta joburilor, eu încercam să îi explic că nu avusesem timp să mă epilez. Am reuşit să obţin o jumătate de zi de vineri. Vinerea mare. Ziua în care sora mea m-a luat să petrecem timp ca fetele (încă nu ştiu ce înseamnă această structură de cuvinte). Am făcut probă de machiaj. I-am explicat acelei make-up artiste (în lumea asta a esteticii îndoielnice toţi sunt artişti) că, practic, îmi doream să îşi facă treaba în aşa fel încât oamenii să nu creadă că apelasem la ea. Cuvântul „natural” a făcut-o să se uite la mine cu o faţă pe care sigur şi-a pus-o pe Facebook într-o nemurire a selfie-urilor. „Cum adică natural? Dar eşti mireasa!”. Celelalte femei din familie începuseră să intre în trepidaţii că nu stătea cocul, că geana falsă nu avea unghi de 45 de grade. Mă gândeam că în mai toate filmele şi cărţile, miresele îşi petreceau seara de dinainte cu oamenii apropiaţi şi dragi, veniţi de peste tot şi îşi puneau întrebări despre omul de lângă ele. Eu aveam alte întrebări şi nici una a mea. Cealaltă artistă de la manichiură se uita cu ruşine la cuticulele mele şi tot zicea: „Aşa ceva?!”. Eu mă întrebam de etimologia cuvântului şi mă gândeam la un pretext să nu îmi facă şi pedichiura, de frică să nu ajung la ştiri.
Seara în familie a fost, de fapt, o etalare de cunoştinţe enciclopedice despre superstiţii: să ţin buchetul la cununia civilă pe partea dreaptă, să trec pragul de la biserică fără să îl ating cu piciorul drept, să nu îi dau drumul mâinii soţului în biserică, să ţin minte ce poftă îmi provoacă pişcotul de la popa, să nu mi se facă vreo poză în care să apar singură, să nu îmi fac eu machiajul de nuntă, să nu îmi schimb pantofii toată noaptea, că îmi schimb soţul, să nu cânt, să nu dau jos de pe deget verigheta nici dacă îmi ia foc etc.
Poate au mai fost câteva, dar avalanşa de idei m-a copleşit şi nu îmi mai amintesc. Însă le-am respectat ca să nu îi supăr, dar buchetul nu l-am ţinut în partea dreaptă că nu am mai avut, că nu înfloriseră mugurii florilor, aşa mi-a zis artista florăreasă. Cealaltă artistă nu m-a machiat deloc cum discutaserăm. Mă făcuse ca pe Nefertiti şi când i-am zis acest cuvânt, iar s-a uitat la mine uimită şi a zis: „Nefe cum?!”. Am început să plâng, că nu mai eram eu şi, dacă eram eu, eram ceva prea diferit să îmi fac faţă. M-am liniştit, pentru că trebuia să fac alte douăzeci de mii de tradiţii şi obiceiuri inutile. Am fost cuminte în biserică, deşi mă plictisise îngrozitor. Nu mi-am scos pantofii, dar la ce bun?
Petrecerea în sine a fost frumoasă, cu mici excepţii: ba s-au plâns unii că chelnerii furau şampania, ba că ceilalţi invitaţi erau prost îmbrăcaţi, ba că nu l-am băgat în seamă pe prietenul verişoarei iubitului mătuşii despre care nici nu ştiam că venea. În rest, a fost frumuşel, dar nu cât să justifice lipsa de somn, certurile despre nimicul nearghezian şi băşicile tuturor de la picioare. Nefiind artistă, nu mi se îngăduise să mă implic în organizarea muzicii. Am spus doar ce voiam la al doilea dans şi, am insistat pe două cerinţe: nu voiam dansul pinguinului şi să mi se cânte „Ia-ţi, mireasă, ziua bună”. Erau nişte cântece prea departe de realitatea mea, însă şi de a DJ-ului. S-a închinat şi el ca manichiurista şi nu m-a ascultat, tot a pus dansul acela odios, pentru că „aşa se face!”.
La câteva zile după nuntă, într-o marţi aproape ca oricare alta, ni s-a spus că trebuie să ne îmbrăcăm iarăşi ca în ziua nunţii şi să pretindem că alergăm iubindu-ne prin parc. O poveste ştiinţifico-fantastică! În fine, aşadar, într-o zi de marţi, mi-am pus rochia de mirească şi ne-am dus în parc unde am fost la cheremul unor fotografi care mimau idei de iubire diferite, cu claritate, de-ale lui Marquez. Alţi artişti! În jocurile noastre ce se întâlneau cu penibilul, o fetiţă care se juca departe de locul de joacă îi spune cu fascinaţie tatălui ei: „Tati, tati, uite o mireasă!”. Tatăl îşi ridică ochii dintr-un ziar şi îi explică aproape deranjat: „Miruna, asta nu e o realizare!”. Vai cât de revelator mi s-a părut! A completat perfect goana după penibilul firesc pe care voiau fotografii noştri să-l surprindă.
Nunta 2. Când am fost cerută a doua oară, mi-am exprimat teama goanei după ridicol din organizarea unei nunţi. Soţul meu actual este un nuntaş convins. Îi place la nebunie să se ducă la nunţi. Însă el vede acest eveniment cu alţi ochi. Pe retina lui nu este vorba despre mimarea unei bogăţii, despre băşici la picioarele chinuite de tocuri pe ritmul unei muzici pe care nu o ascultă niciun participant în viaţa de zi cu zi. Pentru el e o revedere cu oameni dragi, veniţi de peste tot, o îmbrăţişare, o bucurie, o reactualizare a vieţii celorlalţi.
Nunta a fost puţin periclitată de întrebările acelea care nu obosesc să apară: „Cum adică nu porţi rochie lungă? Cum adică nu vrei flori la nuntă? Cum adică nu vine o artistă să îţi schimbe faţa?” Triatlon?! Cum adică?”. De data asta, am avut o părere şi am răspuns cu răbdare că: „Nunta asta e o continuare a vieţii noastre obişnuite. În fiecare an, participăm la acelaşi triatlon şi vrem obişnuinţa asta să devină o amintire şi mai frumoasă. Nu vreau flori, că pun jeleuri, măcar plătim ceva ce mâncăm, nu port rochie lungă, că eu nu port rochie lungă şi, oricum, nu ar merge cu tenişi.
Nu vine nicio artistă că, în primul rând, i s-ar strica toată capodopera la proba de înot a triatlonului şi vreau să fiu eu, tot timpul, să nu creadă invitaţii că au venit la altă nuntă, că nu recunosc mireasa care se ascunde de tufişul de gene din păr de vidră”.
Voi spune, de fapt, cum a început povestea acestei nunţi. Cu doi ani înainte, participaserăm, ca în fiecare an, la triatlonul de la mare. Din exces de zel, iubitul meu a căzut oarecum în cap cu bicicleta. Zic exces de zel, pentru că după ce a căzut nu s-a oprit să analizeze situaţia. A considerat, alături de ceilalţi părtaşi, doctori în inginerie de-altfel, că trebuie să continue cât e sângele cald. Aşa a făcut. A alergat cu umărul în braţe şi cu şuviţe de sânge. Eu am aflat târziu, dar oricum nu aş fi schimbat cursul. Am terminat şi eu triatlonul şi l-am găsit la salvarea din dotare. Ne-au zis să mergem la spital. Nu ştiu ce l-a speriat mai tare din acest episod: faptul că eu am condus până acolo şi că nu am reuşit să parchez lateral sau haosul unui spital de provincie în care bacteriile sunt mai prietenoase decât personalul.
Nu era nimic nimic grav. Doar durere şi nişte bandaje strânse peste zgârieturi şi luxaţii. Am avut grijă şi să îl bandajez şi să îl hrănesc şi să îi spun că fusese nebun. A doua zi, eram parcă într-un film cu buget redus numit “Doi proşti la mare”. Nu putea înota, nu putea sta la soare, aşa că ne-am hotărât să luăm toate barurile la rând să vedem cine făcea cel mai bun shot-cozonac din Vamă. Apoi, ne-am oprit la barul unde luaserăm bilete la Bosquito. Eu eram eu, el era el, doar că îmbrăcat după moda mumiilor. Cumva, dansam. La un moment dat, a mormăit ceva că am avut grijă de el, că ce frumos şi firesc era totul şi a început să caute parcă un ingredient pentru o vrăjitorie. Mi-a cerut să îi desfac o brăţară de la mâna. Nu am reuşit. Apoi, mi-a cerut să îi dau un fir de păr. Nu am reuşit şi nici nu am încurajat prea mult această nebunie. Mi-a cerut chocker-ul de la gât şi două secunde mai târziu, aşa, cu un braţ bandajat, cu miros de rivanol şi zâmbet de alcool, a îngenuncheat, a înfăşurat lanţul meu ca pe un inel şi mi-a pus vestita întrebare (nu aia cu “ce-ai mâncat azi?”, cealaltă). Am avut câteva clipe în care m-am speriat, m-am bucurat, apoi m-am speriat din nou. Cu “Marcela” în difuzoare am zis “Da”, sceptică şi uşor beată. În următoarea zi, mi-a luat un inel de pe talciocul plajei, cu restul de la clătite. Am hotărât amândoi că trebuia să organizăm ceva care să vină firesc în viaţa noastră, să fie o zi special, tocmai pentru că ar fi zi obişnuită. Eu am zis în timpul maratonului de la Ciucaş, el la acest triatlon. Avea mai mult sens triatlonul.
Şi aşa venit şi acea zi. Eu, de la începutul săptămânii, aveam trei frici: 1. că luni nu intra la închisoare vestitul politician infractor, 2. că marţi nu îmi găseam voce să zic “Da” la starea civilă. 3. că sâmbătă, la triatlonul-nuntă, aveam să mor înecată (talentul meu de a înota e aproape la fel de mare precum cel de a şofa). Au fost anulate toate aceste frici şi am plâns de emoţie la toate, mai puţin la înot. Nu aveam cum, că mă scuipa marea.
După înot, ne-am readunat la biciclete, el şi câţiva prieteni, unii mai nebuni, alţii mai competitivi. Am făcut traseul de bicicletă cu poveşti, cu maci, cu poze cu oi, cu noi, cu şerpi, cu vorbe şi glume. Apoi, am trecut la alergare cu alţi nuntaşi, cu alt alai. La finalul probelor, m-am aranjat puţin în zona de tranzit şi ne-am dus pe plajă unde ne aşteptau o arcadă de flori şi mulţi oameni. Nu mulţi, de fapt, ci cei care înseamnă mult pentru noi. Veniţi din multe colţuri de lume. Am avut o ceremonie neoficială cu glume, cu bule de săpun, confetti biodegradabile şi îmbrăţişări.
Multe. Apoi, ne-am aruncat în mare.
Câteva ore mai târziu, am început petrecerea în acelaşi loc unde m-a cerut, cu acelaşi concert, de existenţa căruia noi nu avuseserăm nicio idee. Nu am avut flori pe mese, ci buchete de jeleuri. Nu am avut tocuri, ci tenişi cusuţi de mine cu motivele de pe rochie şi pe papionul lui, ca să le pot purta ulterior zâmbind în semn de amintire. Nu am avut machiaj profesional, ci timp să mă maimuţăresc în oglindă cu prietenele mele. Nu am avut coafură specifică, ci o coroniţă de flori. Nu am avut masă de prezidiu, ci loc pe unde am apucat să stau cu oamenii dragi.
Nu ştiu cum s-au simţit ei, dar eu vreau să mai petrecem o noapte aşa. Şi încă una. Şi încă una. Dar cu acelaşi mire, cu aceiaşi invitaţi.
Nunta asta a fost aşa cum mi-am dorit. Eu, cea care niciodată nu şi-a dorit musai să fie mireasă, cea hateriţă de nunţi, de invitaţi străini de oricine şi de orice, puşi laolaltă într-o crispare a tuturor, mânjită cu zâmbete ce mimează fericirea şi iubirea. Şi chiar dacă ele există, are cineva grijă să le găurească: ba cu aşteptări, ba cu promisiuni şi presiuni scăldate în ruşine sau în frică, să nu care cumva să se prindă cineva că miroase a sărăcie în voal, în pantoful naşului, în lentila fotografului sau în plicul invitatului. Fiecare dintre părţi întreţine o presiune care se hrăneşte vicios, care îi face pe mai toţi să piardă sensul.
Nu. La cea de-a doua nuntă nu despre asta asta a fost vorba. Ci despre iubire, arătată la fel de natural ca într-o dimineaţă de sâmbătă, când vezi că celălalt a dus gunoiul sau a pus de cafea sau a făcut orice gest care îţi face inima să fluture, să existe. Acum am înţeles că nunta este despre o întâlnire inedită cu oameni veniţi din două surse care le sunt dragi mirilor, care chefuiesc fie că a venit formaţia aia renumită, fie că a căzut tortul, iar ei nu au mai prins nimic, dar a fost amuzant.
Vreau ca atunci când revedem pozele să zâmbind nostalgici şi iubăreţi, nu să întrebăm “cine era, până la urmă, tipul cu mustaţă?” sau “asta e înainte să fure şeful de sală plicul?” sau “aici mă strâmbam că mă băteau pantofii”.
Nunta este despre o sărbătorire în care doi oameni îşi asumă sentimente blânde, iar ceilalţi le validează, le potenţează, le conferă. Este o reuniune în care nimeni nu e special, toţi suntem oamenii unei familii. Nunta este un timp în care familia îşi extinde graniţele, iar fiecare membru nu numai că e acceptat cum e el, dar e şi apreciat că e el. Despre asta e vorba mereu. Despre oameni şi timpul dintre noi.
Pe Angela o găsiți și aici. (dați click și vedeți pozele de la nuntă! :))
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
