Decedat în 399 i.Hr., 7 mai, la vârsta de 70 de ani
Cauza morțîi: otrăvire prin ingerarea de cucută
Locul de odihnă: necunoscut
Ultimele cuvinte: În timp ce trupul îi era cuprins treptat de paralizie, el a cerut unui prieten: „Îi datorez un cocoș lui Asclepios; poți să-l răsplăteșți tu?”
Sfârșitul lui Socrate a beneficiat foarte probabil de un tratament hollywoodian din partea cronicarului sau, Platon. Și asta deoarece moartea – provocată prin intoxicarea cu coniina, un alcaloid otrăvitor din planta de cucuta – i-a fost marcată nu doar de o paralizie motorie evolutivă, după cum a consemnat Platon, dar și de o stare puternică de greață, de vomă și de convulsii – aspecte neplăcute ce nu se regăsesc niciunde în descrierea lui Platon, referitoare la sfârșitul vieții prietenului și învățătorului sau, „cel mai înțelept, mai drept și mai bun”.
Socrate, primul din trioul de aur – alături de Platon și Aristotel – al filozofilor greci, nu a scris nimic despre gândurile sale. Toate informațiile referitoare la personalitatea, doctrinele și moartea sa provin, în principal, din dialogurile lui Platon. Imaginea lui este cea a unui filozof robust și agreabil, cu nasul lat, ale cărui învățături morale au pătruns conștiințele compatrioților săi. Deși avea o soție și trei fii, el pare să-și fi petrecut tot timpul pe străzile, în piețele și în gimnaziile Atenei, ținându-le tinerilor promițători cursuri de politică, poezie și de acel timp propriu de autoanaliză surprins în celebra avertizare: „Cunoaște-te pe ține însuți”.
Citiți și Cât de înțelepte sunt astăzi cele trei maimuțe pentru unul dintre memorabilele răspunsuri date de Socrate unui discipol.
Învățăturile sale au fost cele care, în anul 399 i.Hr., l-au adus într-o situație conflictuală fatală cu autoritățile statului. Mai precis, el a fost dat în judecată pentru „impietate” sub două capete de acuzare: „coruperea tinerilor’ și „neglijarea zeilor slăviți de cetate și practicarea unor inovații religioase”.
Acuza de corupere a tinerilor atenieni formulată împotriva lui Socrate nu avea implicații sexuale. Coruperea constă în faptul că Socrate îi învață pe adolescenți să pună sub semnul întrebării înțelepciunea părinților lor și a liderilor societății ateniene, fapt cu mult mai grav. Iar când oracolul din Delfi a anunțat că nici un bărbat „nu este mai înțelept decât Socrate”, membrii de frunte ai societățîi ateniene au fost cuprinși de dispreț și de invidie. Politicienii cetății doreau exilarea filozofului – același lucru pe care-l doreau și mulți părinți – , însă nimeni nu dorea să-l ucidă, deoarece o asemenea măsură l-ar fi făcut – și l-a făcut – un martir în ochii adepților săi devotați. Totuși, înțeleptul Socrate a știut cum să-și pună în scenă o moarte memorabilă.
Moartea lui Socrate – Jacques Louis David
Procesul său s-a desfășurat în fața unui număr de 501 jurați, care aveau și rolul de judecători (numărul impar excludea posibilitatea unui verdict nedecis). Filozoful în vârstă de 70 de ani – care ura ipocrizia, detesta oportunismul și îmbrățișase un mod de viață virtuos, trăind în acord cu legile naturii – a fost găsit vinovat și pus să aleagă între exil și moarte. El a considerat exilul drept o umilire. El predicase importanța legii, iar acum că legea îl declara vinovat – pe drept sau pe nedrept – a argumentat că singura hotărâre onorabilă este moartea. A nu i se lua viața, a spus el, ar fi o crimă împotriva statului.
El și-a pentrecut ultima zi acasă, răspunzând întrebărilor filozofice pe care i le-au pus prietenii. Pe la apusul soarelui s-a îmbăiat, pentru a evita „ca femeile să fie nevoite să mă spele după ce mor”. Soția să, Xantipa, și fiii săi au fost primiți în încăperea sa pentru a-și lua rămas bun de la el, apoi și-a reluat cu discipolii conversația despre soarta sufletului uman, un subiect potrivit în circumstanțele respective. El a încercat să-i îmbărbăteze, argumentând că moartea este un lucru bun, nu rău.
La apariția călăilor numiți de tribunal ce veniseră că martori, Socrate a poruncit: „Să mi se aducă otravă dacă este amestecată deja, dacă nu, să o amestece”.
Unul dintre călăi i-a oferit cucuta. „Ei bine, prietene”, a spus Socrate, „trebuie să te întreb, de vreme ce ai experiență în această privința, ce ar trebui să fac.”
„Nimic”, i-a replicat bărbatul, „doar să te plimbi după ce ai băut-o până când simți o greutate în a-ți mișcă picioarele, iar, apoi, dacă te întinzi pe pat, otravă își va face singură efectul.”
Rugându-se zeilor, povestește Platon în Phedon, Socrate a dat amestecul pe gât. Discipolii săi au izbucnit în lacrimi, iar filozoful a rămas uimit: „Ce faceți, oameni buni? Motivul principal pentru care am gonit femeile a fost acela de a fi scutiți de astfel de neplăceri; căci am auzit că un bărbat trebuie să moară într-o liniște solemnă. Așa că va rog să va țineți firea.”
Socrate a început să se plimbe prin încăpere. Curând, simțind cum paralizia musculară îi urcă prin picioare și i se răspândește în corp, el s-a întins pe pat și și-a acoperit fața cu un cearșaf. El nu murise, iar gestul, probabil o delicatețe fictivă folosită de Platon, servea cel puțin simbolic ascunderii greței, stării de vomă și convulsiilor provocate de intoxicarea prin cucută.
Unul dintre călăi îi ciupea periodic membrele, iar Socrate afirma că nu simte nimic. Când prietenul sau Criton l-a întrebat pe filozoful muribund cum vrea să fie înmormântat, Socrate a răspuns:„Oricum doriți voi, potrivit obiceiurilor noastre. Însă ține minte, Criton, nu pe mine mă veți îngropa, ci doar trupul meu. Eu voi fi plecat.”
Însă el nu a plecat imediat. Când paralizia i-a ajuns în zona inghinală, el și-a scos capul de sub cearșaf și i-a spus lui Criton: „Îi datorez un cocoș lui Asclepios; poți să-l răsplăteșți tu?”Asclepios era zeul grec al vindecarilor și medicinei, și se crede că Socrate dorea să-i mulțumească astfel că îl vindecase chiar de viață.
Criton i-a răspuns: „Se va face”, apoi, l-a întrebat pe filozof dacă mai dorește să comunice un ultim gând, însă nu a primit nici un răspuns.
Descrierea unei morți calme și lipsite de durerce trebuie să fi fost nici liniștită, nici fără suferință, a fost cu siguranță omagiul final al lui Platon pentru bunul sau priete
sursă: Charles Panati, Cartea sfârșiturilor, Trad.: Octav Ciucă, Editura Orizonturi, 2005
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
