Piesa Dalidei din 1969 – „Nel 2023” (În 2023) – care a anticipat anul care tocmai a început revine în atenția publicului și cam dă fiori, dacă ai o înclinație spre asemenea lucruri. Însă e și o parte bună: așa vor ajunge să o cunoască și cei mai tineri. Chit că nu în cea mai fericită postură, de “prezicătoare” a viitorului. 🙂
Nici nu știm dacă versurile îi aparțin. Ele sunt despre un viitor foarte problematic, menit să creeze anxietate și îngrijorare. Un critic muzical din Italia l-a numit drept „unul dintre cele mai dezastruoase cântece din toate timpurile”.
Iată traducerea versurilor, să vă faceți o părere.
În 2000 nu știu dacă voi mai trăi
Dar lumea se va schimba
Soarele va coborî
Peste noi.
În 2023, 23,
dacă inima mea
va mai bate nu știu
dar va găsi ea ceva
care s-o facă să bată
mai mult decât tine.
În 2033, 33
Nu voi mai vedea cu ochii mei
Vor fi imagini
Care o altă lume
Îmi vor da.
În 3023, 33
Brațele mele
Nu vor mai fi de folos
Și nimeni nu va mai munci
Mai repede timpul
va trece
În 3033, 33,
Dumnezeu va veni
Pe pământ printre noi
Pentru a judeca
dacă acum este timpul
să rostească
cuvântul”sfârșit”.
În 6023, 23
Pământul se va zgudui noaptea
În acel moment omul se va teme
Se va teme de moarte.
În 6033, 33
Mă întreb acum dacă
În om încă vor mai exista
Tot ceea ce acum
Are.
Au trecut zece mii de ani
Omul crede că a ajuns Dumnezeu
Că a avut lumea în mână
Că a cucerit soarele
dar dacă te uiți înapoi
trandafirii sunt vii
ploaia încă cade
Lucrurile frumoase sunt străvechi.
În 2023, 23
Eu nu voi mai fi,
Dar tu mă vei căuta
Prin infinit.
Dacă citiți povestea acestei femei, poate veți înțelege mai bine mesajul. Sau poate că a fost doar o întâmplare, cum sunt atâtea în acest univers cunoscut nouă, dar nicidecum îndeajuns. Orbecăim. 🙂
„Viaţa mi-e insuportabilă. Iertaţi-mă”
“În acea perioadă, Richard Chamfray, eternul june-prim, îşi pune capăt zilelor, pentru a reteza de la rădăcină îngrozitorul proces de decrepitudine. E al treilea bărbat din viaţa ei care se sinucide… un subiect de meditaţie care n-o mai părăseşte. Rolul bunicii curajoase, propus de compatriotul Yusuf Chahine în Le sixiême jour [Ziua a şasea], sfârşeşte prin a-i distruge nervii: iată că a ajuns în roluri de bunică sublimă, fără a fi ştiut să fie mamă! Ultima iubire o dezamăgeşte de asemenea, doi ani petrecuţi cu un medic divorţat, care o iubeşte din depărtare, reticent faţă de lumea show-businessului.
În ultimele şase luni, Dalida trăieşte cu încetinitorul, înregistrând ca un mecanism nişte discuri depăşite, nişte cântece în care nu mai crede. Îi cere lui Orlando să-i menţină vie amintirea, după dispariţie, căci nu se ştie… La capătul puterilor, Dalida îşi întrerupe turneul în Turcia. Întoarsă în Rue d’Orchampt, împreună cu dama de companie, cu depresia, câinele şi somniferele ei, în ciuda prietenilor binevoitori, nu mai suportă patul gol şi tăcerea asurzitoare a nopţii. În ziua de sâmbătă, 2 mai 1987, anularea unei întâlniri galante îi dă brânci spre moarte, înscenată cu mult gust estetic, de parcă n-ar mai fi rămas din ea însăşi decât o imagine de salvat.”
Ne place să credem că este un cântec de dragoste. O altă dragoste sfârșită prost. Când cea părăsită își promite lucruri, își imaginează lucruri. Femeie a fost, și ce femeie!
Citiţi şi
