Nu te lăsa indus în eroare de titlul jucăuș. Ascunde un substrat cât se poate de serios și de…. dureros. Pentru că așa e însăși iubirea: te poartă de la agonie la extaz și înapoi, pe căi nebănuite, pe cât de frumoase, pe atât de dramatice.
Primul roman al scriitoarei Mihaela Baran, autor Catchy, a fost publicat în iunie anul acesta și deja a ajuns la câteva mii de cititori. Deși obișnuiți cu contrastul pe care textele ei umoristice, la care râzi de „îți sare supa din lingură”, îl fac cu diafanele sale poezii de dragoste, adevărate dantele stilistice, totuși „Cuie Mupidon” are puterea să surprindă încă o dată.
Titlul – o glumă inspirată din realitatea socială imediată, dar cu trimitere la componenta tragică a oricărei povești de dragoste – trădează spumosul limbaj în care este scrisă cartea. Imposibil să nu râzi cu lacrimi… Dar, ce să vezi, lacrimile au dublă cauză, căci destinul personajelor nu este unul deloc roz și haios, cum poate ți-ai fi putut imagina.
Concepută ca o călătorie inițiatică, povestea o poartă pe Ea prin planuri și dimensiuni inedite, o aduce în situații limită și o pune față în față cu personaje… cât se poate de cunoscute, desigur, în contexte complet diferite. Și, de aici, contrastul! Cu alte cuvinte, te-ai fi așteptat să-l găsește pe Doctor House în aceeași poveste cu… Zorro și… Tarzan? Ah, și dacă tot a venit vorba despre ei, nu mă pot abține să nu redau un fragment absolut delicios:
„Știți cum era pădurea asta? Waw! N-am cuvinte. Copac lângă copac. Nu prea mai vezi așa ceva decât la televizor.
Doar știți cum sunt pădurile la noi.
Dacă mergi așa prin pădurile patriei, vezi un copac azi și, dacă ai mare noroc, mai vezi unul joi. Sau vineri.
Aici nu era așa, erau copaci și tot felul de plante, că nu le știu, c-am fost varză la „ierbologie” sau cum doamne iartă-mă se numește disciplina asta, la care am fost eu zob.
Ah, și mai erau și flores, cum le-ar fi spus Zorro, dacă le-ar fi spus, sau „floriceles”, cum îmi plăcea mie să le alint, că-mi erau simpatice.
Floriceles oriunde te uitai.
Ok, floriceles, floriceles, dar eu ce naiba caut aici, că zici că m-am întors la începutul călătoriei, când nu știam de capul meu, spre deosebire de acum, când tot așa.
(…)
Lasă, că mă plimb și eu pe-aici, printre răzoarele-astea pline de gladioles și la cât de proastă sunt și cât ghinion am în viață, e foarte probabil să mă întâlnesc cu Tarzan, curând.
Am râs, în mintea mea, de marea glumă cu omul pădurilor, adică Tarzan, și dup-aia mi-am dat o palmă, cât am putut eu de tare peste ochi, tot în mintea mea, când am realizat că e foarte posibil să stau lângă Tarzan, chiar acum, în timp ce-mi dau pălmi.
Întorc capul la 45% de grade, că atâta îmi permite condiția fizică și sunt atât de imbecilă, că singurul meu gând în clipa asta e că dacă întorc capul cu 45%, ar trebui dup-aia să rotesc ochii la 315%, ca să am o privire de ansamblu asupra decorului.
De jur-împrejur, cum ar veni.
Nu știu cum e posibil să fii atât de idiot, dar eu fusesem idioată de mică, așa că acum doar mă jucam.
Bine că n-a fost nevoie să fac ce gândeam, doar am întors capul cam la 25% și era acolo.
Tarzan cum cine?”
Ți-am făcut poftă, așa-i? Nu mă îndoiesc. Continuarea o poți citi în „Cuie Mupidon”, carte ce poate fi comandată aici. Totuși, îți vând un pont. Nu e totul doar o hlizeală. Partea amuzantă e doar coaja lucrurilor, esența are cu totul și cu totul alt gust, nu degeaba te-am avertizat încă de la început că este poate cea mai frumoasă poveste de dragoste…
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
