Oare chiar aşa este? Sau e doar un vis, un wishfull thinking, născut din dorinţa intrinsecă de a înlocui un sentiment cu altul. O speranţă deşartă, pe care o nutrim în disperare, ca să uităm patima şi durerea sufletească provocată de cineva. Ar fi bine. Ar fi frumos. Ar fi o lume ideală dacă ar fi posibil. Să ne înlocuim, instantaneu, sentimentele provocate de o persoană, cu altele. Să ştergem cu guma peste tot ce am simţit, crezut, suferit, s-o luăm de la capăt, pretinzând că nu ne mai afectează nimic din trecut. Avem un nou amant, un nou iubit, poate un nou soţ. Cu toţii, iubitori, tandri şi vijelioşi.
Mă întreb doar în ce măsură putem fi sincere cu noi însene, ca să pretindem că l-am uitat pe ultimul, de îndată ce am căzut la picioarele celui de-al doilea. Mai bine zis, ne-a căzut el la picioare. Ultimul ne-a făcut să suferim, ne-a adus pe malul Niagarei, ne-a obligat să-i ascultăm ravagiul zgomotos, ne-a biciuit simţurile cu stropii ei violenţi, pentru ca apoi să ne sărute vârfurile părului ciufulit şi să ne ureze Noapte Bună. Şi să ne zică, Bye-Bye.
Următorul este la fel de acerb, dar… altfel. Altfel. Cum se poate explica în cuvinte diferenţa dintre oameni? E pur şi simplu imposibil.
Următorul nu te mai face să suferi. Te face să te simţi iubită. Aşa precum meriţi. Abia aştepţi să scapi din capcana versatilă a senzaţiilor din ultimul timp. Te reverşi în braţele lui precum râul în mare, în estuar. Simţi o recunoştinţă enormă. Trup şi suflet, formaţi o entitate. Te-ai eliberat de povara pasiunii nefericite, ai găsit sufletul-pereche, liniştea dorită şi căutată de când te ştii.
Este oare posibil?
Să uiţi totul, de îndată ce ai început alt capitol?
În câte vise, sau coşmaruri, îţi revine cel pe care l-ai iubit cu adevărat? Care te-a rănit atât de adânc, având grijă să nu-l uiţi niciodată? De câte ori îl vezi în spatele pleoapelor închise de extaz, când te iubeşti cu Următorul? Câte secrete, fie şi nevinovate, nu i-ai împărtăşit următorului? Care nu ţi-a pus întrebări, n-a scotocit nicăieri, te-a luat aşa cum eşti, te-a acceptat aşa cum eşti. Care te divinizează. Şi ce-şi poate dori o femeie pe lumea asta, mai presus de o iubire necondiţionată, oferită din sufletul unui bărbat sincer şi onest?
Hmmm… dar bărbatul cu pricina nu e EL. Nu e ACELA. Ticălosul acela, mincinosul acela, curvarul acela, escrocul sentimental… Acela care-ţi punea inima pe jar ori de câte ori îţi murmura vorbe dulci şi declaraţii de dragoste pe viaţă… acela care-ţi promitea marea cu sarea pentru ca apoi să te lase cu ochii-n soare… acela care-ţi reproşa că l-ai abuzat sentimental, în timp ce era chiar invers, care te manipula cum voia el, fiindcă ştia cât adorai să fii manipulată de el…
Acela…
Ne place să suferim din dragoste? Suntem în stare să mergem mai departe?
Am devenit nişte masochiste care-şi ling rănile de dragul iubirii apuse, nefiind capabile să uităm, să iertăm, să acceptăm ceea ce este, ce nu este şi ce a fost?
Ce bine că există şi varianta celuilalt. A Următorului. Care ne poate scoate din vise şi coşmaruri, care ne poate readuce la realitate. Dacă ne iubeşte cu adevărat, mai devreme sau mai târziu, va reuşi. Tenacitatea iubirii sale va învinge îndoielile noastre.
Dar, este, oare, posibil, să-l uităm cu desăvârşire pe ultimul?
Guest post by Lavender’s Blue
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
