Viaţa mea se scrie din activităţi, planuri, proiecte şi viteză. Şi-mi place. Îmi place că sunt „accelerată”, aşa mă simt eu vie şi utilă, aşa îmi desluşesc eu că aş avea sens. Acţionând, făcând, creând şi nelăsând spaţii libere. Nelăsând vidul să se insinueze mârşav şi să-mi pună piedică. Şi asta pentru că am învăţat să-l folosesc. L-am disciplinat. Când obosesc, mă opresc pentru a mă re-energiza. Niciodată prea mult. Ce nu e urgent, important, copleşitor pentru bunul mers al universului a cărui rotiţă centrală sunt… amân!
De aceea, nu înţeleg ce înseamnă să stai. Să nu faci nimic. Şi nu e vorba de plictiseală aici, ci de inerţia aceea mută care, în realitate, îţi mănâncă sufletul. Ţi-l strică pe dinăuntru. Nici măcar vacanţele din copilărie sau concediile de acum nu le pot asocia cu ideea de şedere. De nefăcut nimic. Exclus!
Când era mică, verile întregi le petreceam la bunici. Un adevărat antrenament. Când nu eram pe dealuri la cules de imortele şi furat de struguri din viile terasate, eram la ceapă, la orz sau la pepeni pe câmp, când nu eram la baltă la scăldat, sigur eram prin pădure la joacă…
Mai târziu, când vacanţele s-au transformat în concedii, ideea de odihnă activă era motto-ul fiecăruia, fie că mă căţăram pe munţi, fie că alegeam marea de unde mă întoarceam puţin bronzată şi asta că nu aveam stare să hibernez pe plajă precum ceilalţi turişti….
De aceea, încă de pe acum, mă gândesc ce voi face eu când, oficial, încheia-voi perioada de activitate. Cu alte cuvinte, la pensie… nu mi-e teamă că nu voi avea ce să fac şi că mă va ucide nimicul şi neantul omului pierdut de rostul său, nici gând…
Din punct de vedere financiar, sunt liniştită şi asta nu pentru că economia ţării ar urca ţanţoşă prin grafice, ci pentru că deja m-am asigurat că voi beneficia de o pensie privată, aşa că gândurile mele se îndreaptă spre cum voi reuşi să organizez eternele mele dorinţe şi visuri amânate din cauza vieţii mele active de azi, fără pauze, fără timpi morţi… La cum mă cunosc pe mine, însă, vor continua să presupună adrenalină (ce-i drept, diluată cu ceai de tei, că voi fi, totuşi, pensionară)… iar ca să-mi uşurez munca, încă de pe acum, ştiu că scrisul la o carte pentru copii şi călătoriile în străinătate, cu grupuri de pensionari neliniştiţi ca mine, vor fi primele pe lista „obligaţiilor” mele de pensionară.
Tu ce vis ai? Eşti ca şi mine în plină mişcare, dar amâni dorinţe, visuri?
Guestpost by Irina Giurgiu, 37 ani
Nu amâna, timpul nu așteaptă să-ți faci timp! E ori tu, ori el! Deci, stop vârtej pentru câteva minute, te rog:
- povestește-ne visul tău – ca un legământ public că nu te vei lăsa până nu vei trăi aievea ce ți-ai dorit,
- gândește-te apoi, pentru prima oară poate, serios la cum și când ți-l vei împlini – înainte sau după pensie?
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
