Şi, din păcate, asta este valabil nu numai pentru cunoştinţele, vecinele sau necunoscutele care se trezesc certând/sfătuind copii care nu le aparţin şi asupra cărora nu au niciun drept, ci şi pentru alţi membri ai familiei extinse. Pentru că se pare că toată lumea – în afară de părinţi, desigur – ştie cel mai bine cum trebuie educat un copil. Aşadar, cu tot respectul, dar nu ţi-am cerut să-l cerţi că se joacă prea zgomotos, că ţipă sau că sare, că răscoleşte jucăriile, că aleargă, că nu stă smirnă când îi adresezi vreun cuvânt sau că nu pleacă în pământ capul atunci când te apuci să-l cerţi îndelungat, cu incursiuni în istoria familiei şi comparaţii ample cu cetăţeni care au fost copii acum mai bine de jumătate de veac şi care este posibil să se afle deja într-o lume mai bună. Şi asta pentru ce? Pentru că nu intră copilul în tiparele pe care le ai tu în minte, Dumnezeu ştie de unde, căci niciodată un copil normal şi sănătos, cu chef de joacă, indiferent din ce epocă, nu a stat drepţi ore în şir doar ca să nu „deranjeze” adulţii din preajma sa… Pentru că „ai o vârstă” şi te deranjează exuberanţa copilăriei? Pentru că „ai uitat” că şi tu, la rândul tău, ai fost cândva copil? Sau pentru că nu ai nici urmă de respect cât să înţelegi că nu eşti tu cel/cea responsabil cu educarea copilului? Cel mult, dacă ai ceva de spus, adresează-te părinţilor, în particular şi nu direct copilului, mai ales dacă alegi o manieră agresivă şi inacceptabilă chiar şi pentru terţi care, neimplicaţi, se întâmplă să asiste la incident.
Pe scurt şi cu cu tot respectul, dacă nu eşti părintele/tutorele/educatorul/profesorul copilului meu, nu intră în responsabilităţile tale să mi-l educi aşa cum te taie pe tine capul. Dacă ai o problemă în legătură cu comportamentul copilului meu, dacă el te-a ofensat sau deranjat (sau, mă rog, dacă aşa consideri tu), mi te adresezi mie sau tatălui său, nu lui direct. Şi noi decidem cum să gestionăm respectiva situaţie.
De asemenea, îmi voi permite să ignor toate sfaturile şi opiniile nesolicitate în legătură cu toate aspectele vieţii copilului meu. Ştiu ce să-i dau să mănânce şi când, ştiu foarte bine când şi, mai ales, unde să-l duc la doctor – acolo unde merg și eu, cu toată încrederea – atunci când are o problemă, ştiu de ce haine are nevoie şi când, știu cum să-i organizez programul etc. Iar atunci când am, într-adevăr, nevoie de un sfat, mă voi adresa persoanelor care pot să mă şi ajute. Nu trebuie să strâmbaţi superior din nas în faţa unei astfel de abordări. Chiar dacă vi se pare „obraznică”, vă asigur că nu este. Poate doar „defensivă” şi asta pentru că sunt o mamă păţită.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
