Mă duc de curiozitate într-o zi la unul care să mă deblocheze la speranţă, prin hipnoză. Zic că ar fi blocată pe undeva în trecut. Ceva de genul dacă îţi pierzi pe undeva speranţa, dai vina pe ea, că s-a rătăcit, pe trecut, pe ghinion, chestii din astea… Mă caut oarecum la speranță din timp în timp. Cum am ajuns să aflu despre el, despre omul cu hipnoza? Fusesem la masaj la soţia lui, ca să îmi completez cunoştinţele căpătate la un curs. A fost în regulă, a lucrat bine pe muşchii şi nervii mei. Se pricepea. Mai hard un pic, masaj terapeutic rusesc, vezi bine. La sfârşit, îmi dă cartea lui de vizită. A soţului de profesie „specialist hipnotiză”. Afacere mică şi profitabilă de familie, cabinete cu lumânări, icoane, muzică zen, tot tacâmul. Zic în gândul meu, aici îmi regăsesc speranţele pierdute !
Mor de curiozitate şi aşa cum tot curiozitatea a omorât pisica, risc şi mă duc.
Intru, mă aşază pe un pat, ca la psiholog, fac câteva glume pe subiect, întind picioarele şi capul, îmi aşez fusta peste genunchi. Începe şedinţa. Mă chestionează despre speranţele mele, i le spun, le notează şi începe terapia. El vorbește despre cum să mă autosugestionez ca să mă scufund în subconştient, iar eu ascult. Mă îndrumă să îmi dublez capacitatea de a intra în propriul meu interior de la un minut la altul.
Ceva de genul „Pune palma în palma mea. O să vreau să apeşi cu toată forţa ta în palma mea. Apoi eu o să retrag mâna şi-o să spun cuvântul «Dormi» şi vreau ca tu să te laşi, să urmezi acea stare, ca şi cum ai dormi. Poţi să ţii ochii închişi. Apasă. Cu toată forţa ta, cu toată puterea. Apasă, OK, foarte bine şi… Dormi! Te laşi, te relaxezi tot mai profund, cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc te relaxezi mai mult. Te relaxezi tot mai mult, cu cât te relaxezi mai mult, cu atât te simţi mai bine, cu cât te simţi mai bine, cu atât mai relaxat vei fi. Cu fiecare expiraţie a ta, te laşi, te duci tot mai adânc. Acum îţi las mâna şi tu vei fi tot mai relaxat. Acum! Bravo!” (sursa aici)
Eu mă străduiesc să dorm. Chiar o fac. Pentru câteva minute. Dar mă apucă brusc o tuse de la poziţia incomodă în care stăteam – plămâni oarecum afumaţi de ţigară – drept pentru care revin brusc şi mă ancorez iarăşi în realitatea din care nu am reuşit să evadez. La un moment dat, nu mai mişc, iar el crede că am reuşit să mă scufund în subconştient. Asta după vreo 10 minute de poveşti din partea lui, cu nişte vorbe cum ochii devin grei, din ce în ce mai grei, cum fiecare celulă se relaxează, chestii din astea. Par că am intrat. În transă. Îmi ia mâna şi îmi comandă să mişc degetul mic. Ca să îi fac pe plac, mişc degetul. El mă întreabă cine l-a mişcat. Răspund că eu. Nu e bine, trebuia să îl miște subconştientul!
Schimbă tehnica.
Mă ridică pe scaun, în șezut, nu spun fund, căci sună urât. Îmi pune un pix în mână şi un caiet în faţă şi mă convinge să închid ochii. Iar începe să vorbească cu „minele” meu ascuns, cel de jos! Cum să îl las să iasă la suprafaţă. După vreo cinci minute, îmi dictează să scriu. Dar nu eu, Monica de suprafaţă, ci ea, Monica de adâncime. Se mişcă mâna în nişte mâzgăleli de copil mic, analfabet, ceea ce îmi dă de înţeles că subconştienta de mine este încăpăţânată, cel puţin la scris. Nu răspunde la comenzi. Eul meu interior trebuia să scrie ceva ieşit din comun, un fluviu epic din care să reiasă unde m-am pierdut în trecut. Nimic. Acum nu ştiu exact ce a mişcat mâna, nu vreau să cred că ceea ce am eu acolo este atât de rudimentar. Am comandat nervilor de la mână să se mişte sau chiar a mişcat ceva din adâncul meu adormit?
Experimentul numărul trei.
Specialistul în hipnoză începe să se exaspereze un pic din cauza mea. Nu mă pot concentra, autosugestiona rapid, în câteva minute sau pur şi simplu nu înţeleg că trebuie să o fac. Mă rog, iar încercările omului de a mă introduce din lumea imageriei lui în cea a imaginaţiei mele impusă de cuvintele lui nu dau roade. Cred că nu se pricepe bine la cuvinte, pentru că unele, chiar pe aici pe la voi, Catchy, au reuşit să mă hipnotizeze.
Spunea după o oră de vorbit cu „minele” meu interior surd şi mut că sunt pe o scară în formă de spirală şi cobor, cobor, cobor, intru într-o cameră luminoasă cu multă verdeaţă, un Rai cred eu şi acolo văd ceva. Simt ceva. Nu vedeam şi nu simţeam nimic. Nu mă concentrasem suficient, evident. I-am spus, ca să îi fac jocul, că îi văd pe părinţi. Ei fiind de ceva timp în Rai.
Cam aşa merge cu introspecţia, am văzut eu prin cărţi, că te întorci la traumele din copilărie. Ce vorbeşti, domnule? Încerca să mă facă să îi spun că am fost neglijată, neiubită, chestii din astea. Să văd ceva nasol, o bătaie cât de mică, o lipsă de atenţie, orice. I-am spus cu părere de rău doar că nu văd nimic, dar nimic.
Şi orb este subconştientul meu, nu numai surd şi mut.
Mă cheamă înapoi cu vorba. Specialistul. Acum mă pune să îi spun unde simt o presiune, un blocaj. Inventez că la gât, ca să îi fac omului şedinţa, să nu se simtă prost. De ce culoare? Negru, zic eu ca să creez participare. De ce consistenţă? Dură, accentuez pentru dramatism. Acum urma o fază în care, tot prin concentrarea mea care nu a avut loc, urma să simt cum iese fum din zona gâtului. Semn că se sparge blocajul. Iar nimic. Deja mă simţeam îngrozitor. Am un subconştient incapabil să se trezească. Puterea lui extraordinară nu se lăsa eliberată!
Practic, omul din faţa mea, contra unui cost modic de doar 100 lei pe sedinţă, se străduia prin diverse atitudini şi sugestii, să îmi creeze o stare, o realitate pe care mi-o doream. Ceea ce făcea era doar o mână de ajutor pe care mi-o întindea în a vizualiza unele aspecte ascunse ale vieţii mele, aspecte pe care, din cauza limitărilor personale, nu le vedeam. Dacă aş fi reuşit să văd din alt punct de vedere situaţiile create de el, aş fi reuşit să văd şi soluţii. Nu a funcţionat.
La sfârşit mă întreabă dacă am simţit fumul care îmi iese prin piele, corp, celule, dacă simt cum se risipeşte blocajul de speranţe, cumva. I-am spus dezamăgită că doar am aţipit un pic.
Cu zâmbetul încă pe buze, nu ştiu ce o fi fost în subconştientul lui, mai încearcă un ultim experiment. Mă pune să îmi întind mâinile din poziţia şezut şi să mă gândesc că într-o mână am atârnată o greutate mare, iar în cealaltă am legate baloane de heliu. Multee… Urma să îmi imaginez cum o mână este trasă în jos de greutate şi alta în sus de baloane.
Stau câteva minute cu mâinile întinse, încep să obosesc şi Evrika! Mâna stângă se duce un centimetru în jos. Ei, în sfârșit, un răspuns. E acolo, jos, puterea extraordinară a subconştientului meu. Mă trage de mâna stângă să o trezesc.
Concluzia mea după sedinţă a fost că dorm dusă în străfundul fiinţei mele dacă nimic nu m-a făcut să reacţionez! Concluzia specialistului sau cum să îl numesc, omul care a scos bani din naivitatea mea, a fost că la următoarele şedinţe vom reuşi să comunicăm cu el. Cu subconştientul. Yic. Da. Aşteaptă-mă că vin plină de speranţe, într-un suflet! Ba nu, într-un subconștient!
Am plecat dezamăgită, golită de bani şi de speranţe, pentru că nu am reuşit să îmi descopăr abilitățile ascunse, să îmi tratez blocajul, să aflu ce făceam în vieţile anterioare şi ce traume din copilărie mi-au marcat existenţa.
„Profitaţi de naivitatea oamenilor”, spune un reporter unui hipnotizator în același articol.
Ce spune omul cu hipnoza:
„Oamenii aceia vor să vină, iar eu pot să-i ajut să se simtă mai bine. Nu mă substitui medicului. Dar, în fine, văd că v-aţi lansat într-o cruciadă de demascare a „şarlatanilor”. O ţară-ntreagă şi-a vândut locuinţa să bage bani la Caritas. Şi aia e hipnoză! Hipnoză în masă! Acolo sunt chestiile grele. Aşa, că sunt diverşi terapeuţi, mi se pare o goană după vrăjitoare. Oamenii aleg să creadă ce vor. Şi vor. Vin de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Ce e rău în asta? În funcţie de cât îl duce mintea, omul alege…”
„Ei cumpără speranţa! Cumpără efect placebo! S-ar putea să-i ajute foarte bine. Îşi cumpără o doză de credinţă. Aşa că hipnotizatorul nu-i neapărat un impostor, un om negru. Asta-i o gândire romantică: ori e rău, ori e bun. În realitate, nu există aşa ceva, iar eu ştiu foarte bine ce-nseamnă realitatea. Şi ăla care e impostor cu bună ştiinţă poate oferi ceva bun. Nu cred că, la final, e un lucru rău. Omul întotdeauna are posibilitatea de a alege ce vrea să cumpere.”
„E o selecţie naturală?”
„O selecţie naturală. Poţi să-i spui taxa pe prostie, dacă vrei. Dar taxa asta o plătim cu toţii în câte-un moment al vieţii. E o chestie foarte vagă. Oricum, noi toţi ne hipnotizăm unii pe alţii în fiecare zi, every day, aproape constant. Hipnoza e o stare normală, naturală, e o refocusare a atenţiei şi o reschimbare a atenţiei. Un profesor la şcoală te hipnotizează, televizorul la fel, un film. Voi puteţi să faceţi hipnoză în scris!”
Voi puteţi ?
Zi hipnotizant de bună să aveţi !
Guest post by Monica B.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
