Andrei Oişteanu este unul dintre scriitorii mei iubiţi. Nu, nu vă voi da un titlu anume, ci vă voi spune că oricare dintre cărţile lui poate fi prima pe care o citiţi, asta fiindcă următoarele vor veni cu o uimitoare rapiditate la rând. De ce? Fiindcă antropologul şi istoricul religiilor care este Andrei Oişteanu e privilegiatul posesor al unei maniere de abordare care vă va forţa să luaţi cartea cu voi oriunde v-aţi duce şi s-o căutaţi cu înfrigurare şi panică dacă, Doamne fereşte!, s-ar putea întâmpla s-o rătăciţi. Iar asta se va întâmpla de fiecare dată, indiferent de volum. Un cuceritor prin excelenţă, scriitorul priveşte întotdeauna dintr-un unghi inedit, unul absolut şi definitiv seducător.
Andrei Oişteanu
Autorul lucrează acum la „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură“. Iată câteva fragmente savuroase referitoare la zoofilie:
Urmuz
Personajele proto-avangardistului Urmuz – „premergătorul“ unei „noi geografii a sensibilităţii“, cum l-a definit Geo Bogza (unu, nr. 31, 1930) – au pregnante apucături zoofile. În stilul ludico-suprarealist al autorului, protagonistul din nuvela Plecare în străinătate are „legături de inimă cu o focă“, soţia sa fiind „roasă de viermele geloziei“. La rândul său, Ismaïl – cel din nuvela Ismaïl şi Turnavitu – întreţine relaţii sexuale cu viezuri (de fapt, îi dezvirginează), fără să aibă probleme de natură juridică sau etică. El creşte aceste animale într-o „pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea“. „[Ismaïl] îi întreţine [pe viezuri] până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget.“
Uneori libidoul sexual al protagonistului se transformă în apetit culinar. În astfel de cazuri, Ismaïl mănâncă în timpul nopţii un viezure „crud şi viu“, asta „după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie“. Urmuz a compus astfel de texte în primul deceniu al secolului XX, „cu mulţi ani înainte de primele începuturi ale dadaismului“, cum se exprimă Geo Bogza (unu, nr. 31, 1930).
Geo Bogza
Rămânând în zona literaturii de avangardă, este profitabilă recitirea faimosul volum Poemul invectivă, publicat de Geo Bogza în 1933. Protagonistul uneia dintre poezii, Prezentarea eroului legendar, este un văcar zoofil din satul Brebu, poreclit Bucşe-n Bacşe, care întreţinea relaţii sexuale cu vacile sale. Văzându-şi vitele păscând, „un fior mistic îl străbătea [pe văcar] din creştet până în tălpi“: „Erau vaci văduve şi vaci fecioare / Unele cât se poate de frumoase / Şi al naibii Bucşe-n Bacşe s-a dat în dragoste cu ele / Aveau un sex drăguţ şi galben ca o felie de dovleac / Şi păreau foarte mulţumite de omenescul lor amant“.
Acelaşi poet, în acelaşi volum controversat în epocă, a publicat un poem intitulat Balada domniţei care s-a culcat cu câini şi altul despre o doamnă cam trecută care visează că este violată de un bivol: „Femeia vestejită cu cărăbuşi grefaţi pe ovare (…) / Visase un bivol roş cu sexul pus în coarne“.
G.M. Zamfirescu
În romanul Maidanul cu dragoste, al lui G.M. Zamfirescu, ţiganca Safta – „marea preoteasă“ a iniţierii sexuale a fetelor de mahala – le relata novicelor diverse „isprăvi şi întâmplări de dragoste“, inclusiv episoade zoofile, „poveşti erotice cu animale şi mai ales cu armăsari boiereşti şi iepe sirepe“. Pare că ne aflăm în zona liberă a isprăvilor erotice povestite la un taifas. Astfel, într-o nuvelă din Decameronul, Boccaccio imaginează un personaj din sudul peninsulei italice – un mic negustor, care transportă marfa cu o iapă – care îşi satisface nevoile sexuale cu animalul: „Eu mă simt ca-n sânul lui Avram în grajd, căci ori de câte ori am chef îmi fac din iapă o fetişcană frumoasă şi mă culc cu ea, iar după aceea o fac iar iapă“.
Textul integral îl puteţi citi aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
