În țara unde trăiesc de 5 ani (cu ceva întreruperi), trec uneori pe lângă case în timpul zilei sau către seară și surprind cu satisafacție frânturi din viețile oamenilor: studenți stresați (de deadline-uri) sau plictisiți (de facebook, de televizor), mame care încearcă să își hrănească copiii, băbuțe aranjând pernele pe canapea, familii care se strâng pe la case. Desigur, ocheadele mele nu ar fi posibile, dacă nu ar lipsi perdelele. Dantelate, franjurate, complicate, aceste obiecte de decor (și nu numai) mi-au încântat copilaria. Și iată-mă în țara unde există draperii (care se trag bineînțeles seara) și, uneori, doar la geamurile încăperilor de la parter, ceea ce englezii numesc “nets” – perdele subțiri, de bumbac foarte fin sau voal, întotdeauna foarte simple. Nu însă perdele grele, jaluzele ori storurile de pe la noi.
La urma urmei, de ce atâta secretomanie – perdele, jaluzele, panglici? Ce om fi având de ascuns? Iată, bunăoară, se povestește că în societatea romană până și activitățile umane cele mai intime (baia, chiar defecația) se desfășurau în public. Casele – de la modestele insulae până la vilele romane cele mai somptoase – aveau puține uși. Practic cine intra în casă putea să vadă din loggie până în capătul locuinței. A trecut mult timp până când lucrurile să se schimbe. Puteți crede că Boccaccio e unul din aceia care inventează povești deșucheate, dar o sa fiți surprinși să aflați că într-adevăr în Evul Mediu oamenii chiar împărțeau paturi, prin hanuri și curți domnești, fără să se cunoască, așa cum se povește în Decameron. Ca să mergem și mai în profunzime, pot să parafrazez una dintre afirmațiile lui Foucault din “Istoria Nebuniei”: moartea, bătrânețea, boala, nebunia, se desfășurau în plin văzul tuturor, problema unuia era problema tuturor.
Dacă v-ați nimerit vreodată prin Paris, ați avut poate ocazia să dați un ochi pe la “Invalides”. Locul e acum arhi-vizitat pentru că adăpostește mormântul lui Napoleon. Pentru mine însă acest loc spune o altă istorie. Marele complex architectural a fost construit inițial cu scopul de a-i aduna pe cei bolnavi, nebuni, leproși, muribunzi, un fel de azil pentru ca treburile acestea “murdare” – corpul, trăirile personale – să nu umbrească “glamul” unui Ludovic Soare sau a unei Maria Antoaneta. Cam de prin acele vremuri, lucrurile au început să se separe, oamenii să tragă perdelele, până când omenirea a ajuns să juiseze în intimitatea romantică. Nu ne-a zis al nostru Eminescu doară că săruturile se dau sub pălărie, “Ş-apoi cine treaba are!”?
Nu trebuie să fim poeți romantici ca să recunoaștem cât de mult ne place să ajungem seara “la noi acasa”, să ne descălțăm, să “dăm o tură” din dormitor până în bucătărie sumar îmbrăcați, să facem dragoste, să râdem, să bolim, să plângem după perdea. Și acum mai recunoașteți că nu trebuie să fiți monarhi absoluți ca să răsuflați ușurați că nu ați ajuns să îi știți în astfel de ipostaze intime pe cei pe care îi numiți cu afecțiunie “cunoștinte” sau “prieteni”.
Senzația însă e scurtă de multe ori. Deschid browserul, dau drumul la televizor și baia de mulţime reîncepe. Doamna A.B. are trei implanturi și o liposucție – vă place? Se vede? Vi se par inestetice urmele? Pe Facebook, aflu că C.D. tocmai s-a mutat și vai! ne invită (pe mine si pe cei 500 de prieteni) să luăm aminte la dezastrul găsit în apartament, compensat bineînțeles printr-o petrecere de pomină. Pozele de la eveniniment, o reiterare a banchetelor romane, le gasiți în albumul numărul 2347. Ca să nu mai zic de recomandări și chiar scandaluri legate de alegerile mele cele mai intime. Câte fructe să mănânc, să fiu “pro-life” au ‘pro-choice’, să traiesc cu o sută de tuburi în mine au ba, să beau alcool, să nu mănânc sărat, să am grijă cu zahărul. Astăzi, am deschis un ziar și am citit: “Facebook status update: I’m pregnant!”. Jurnalista ne liniștește: a hotărât să nu dea detalii pe rețelele de socializare despre copilul pe care îl așteaptă și despre sarcină. Prietenii ei sunt profund indignați (“Social suicide!”) că nu o să vadă poze cu ea goală până la brâu purtând încă urmele sarcinii și ale travaliului, alăptând copilașul, drăguț, dar tare mic, un pic uleios și cu pete.
Nu sunt o mască perfectă și insensibilă, cu părul mereu curat şi fără celulită, care arborează grimase de dezgust față de bebeluși și mamele lor, v-am spus doar cât de mult îmi place să trag cu ochiul. Dar mă gândesc că tot dezvăluind cele mai mici detalii ale vieților noastre vom ajunge într-o zi să ne obişnuim până-ntr-atât încât să nu mai vedem nimic uman în ele. Greșesc oare să îmi doresc mai multă intimitate (pentru mine și pentru ceilalți) într-o lume în care totul e pe cale să devină atât de public? Pentru că timpul și oamenii ne-au arătat că se poate trăi foarte bine și cu, și fără perdea. Noi ce alegem?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
