În marginea celor întâmplate recent la Muzeul Țăranului Român.
Există întâmplări care nu pot fi tolerate. Istoria oamenilor ne arată că există o graniță dincolo de care nu te mai poți întoarce. Drumul acesta – cu întreruperea unor filme de cinema – știm unde duce. E plin Interbelicul românesc de spectacole combătute de pe exact aceleași poziții. Și uite că un secol mai târziu ne învârtim în același cerc. Naționaliștii fără nuanță nu se reformează.
Bărbații în ițari cântând despre înțelegerea față de aproapele (în timp ce solicită interzicerea)? Nu, mulțumim! Cunoaștem ce urmează. Intoleranța, ura, xenofobia, antisemitismul (în România, astăzi, avem până și antisemitism fără evrei), șovinismul, sexismul – toate justificate cu o mână pe Biblie și cu cealaltă pe ciomag. E un drum care ne duce înapoi, adânc, într-un trecut sumbru.
Totul pe lume însă e pe de o parte, dar și pe de altă parte. Pe de altă parte, fanatismul nu trece dacă e stârnit. Vi se pare că râd, de-acum, musulmanii radicali parcurgând Charlie Hebdo? Nu râd, fanaticii n-au umor. Mereu vor fi legionari rătăciți gata să apere cu clopul pe creștet sfântul țăran român și muzeul lui “sacru”. Cum întotdeauna vor fi oameni care au înțeles că arta (indiferent de calitatea ei) nu poate fi cenzurată – aceștia din urmă au dreptate. Deocamdată, dreptatea aceasta nu poate fi, însă, înțeleasă. Iată de ce.
Extremele nu pot exista una fără cealaltă, pentru că trăiesc una din cealaltă. Tot discursul public în România ultimilor ani s-a degradat, într-un context geopolitic nefavorabil unui drum european (iar ne îndepărtăm de Europa). Partidul și Biserica au contribuit din plin la asta (și sunt vinovați de violențele care stau să se nască). S-a inflamat țara de la cum ar trebui să fie ideea constituțională de familie. Conservatorii se agață de secolele trecute, progresiștii le reproșează, pe bună dreptate, că totul se întâmplă pe fondul unui dezinteres public față de familia reală – mutilată de timpul prezent. În plus, ce facem cu drepturile omului? Toți oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alții, ca animalele din Ferma domnului Orwell? Cetățenii care nu împărtășesc punctul de vedere al majorității nu au drepturi civile? De ce să nu aibă?
E o falie în societatea românească și în lume (disputa dintre tradiție și noua lume – care se va naște oricum, pentru că niciodată nu câștigă, pe termen lung, lumea veche – domină acum agenda pe globul pământesc). Și bineînțeles că o tratăm greșit. Societatea noastră deschisă (atât cât s-a construit în ultimele decenii – infim, oricum) e prin excelență militantă. Îi lipsesc adeseori moderația și pragmatismul (de aici și pasul lipsă spre politic).
Activiștii și-au făcut un scop din îndreptarea tabloului strâmb în care trăim. E un scop nobil, sabotat de confruntarea cu lumea adevărată (ceea ce nu înseamnă că nu le cunosc și nu le apreciez eforturile de a schimba conform mileniului III România profundă – cred că au făcut, pe acest drum, mai mult decât orice guvern de la 1989 încoace).
Le știu, însă, și universul de seminar în care ideile lor s-au izolat. Pe scurt: nu există suficiente punți care să lege România abandonată în timpuri care în vestul Europei au trecut de zeci de ani și un secol XXI în care oamenii au învățat totuși ceva din istorie.
Nici activiștii, nici legionarii întârziați de la Muzeul Țăranului Român nu sunt însă reprezentativi pentru societatea românescă. Acolo a escaldat un conflict la care – dinspre Băicoi și Fetești și Medgidia și Balș – oamenii se uită ca la un continent îndepărtat, străin.
Societatea românească are probleme acute cu supraviețuirea. Se moare de gripă – până la gâdilicii nobilelor ideologii e departe. De altfel, cele două tabere s-au drapat în steaguri clare: pentru unii, ceilalți sunt bolșevici. Pentru ceilalți, primii sunt naziști.
Între ele – la mijloc – societatea românească așa cum e (și cum ar putea fi altfel, ducând cu sine istoria noastră?): agățându-se de mitologie, cu un rural uitat și lipsit de speranță și un urban sălbatic, ca o junglă. Și pretutindeni – anlfabetism, alcoolism, și droguri, și violență domestică (să vedeți #MeToo-uri la Pașcani! – ele nu vor prinde niciodată news feed-ul timeline-urilor noastre).
Luați-o din centrul Bucureștiului în orice direcție, părăsiți șoseaua principală și, în cel mult o sută de kilometri, v-ați întors mult în timp. Nu v-ați întors în Evul Mediu, cum tot se spune. Nu, nu. V-ați întors în Epoca de Piatră.
La Muzeul Țăranului Român s-au ciocnit două viziuni între care nu poate să existe numitor comun (ceea ce nu înseamnă că e greșită reacția de anticorpi a celor care au apărat libertatea deplină de expresie – dimpotrivă!). Între ele, însă, lumea românească – pe care unii o tratează în ideal (sunt posesorii unor iluzii cu potențialul unor mari tragedii), pe care alții o cunosc, dar până la care nu pot ajunge.
Și viața rămâne în altă parte.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
