– Crezi în mine?
– Pfff… Da, normal. Stau de vorbă cu tine acum, nu? N-aș putea discuta așa de relaxată cu un fruct al imaginației mele.
– De unde știi că nu sunt fructul imaginației tale?
– Pentru că știu. Na, ți-am simțit prezența de atâtea ori încât, dacă aș fi capabilă să-mi închipui așa ceva, ar trebui să fiu declarată nebună.
– Aha.
– Dar ce-ți veni să mă întrebi dacă eu cred în tine?
– Știi cum vă îndoiți voi, oamenii, de existența mea?
– Ei, doar n-o să-mi spui acum că și tu te îndoiești de existența noastră.
– A, nu. Dar mai am nevoie de confirmări. Uneori. Tot uneori mă întreb ce vă trece prin cap.
– Păi… nu știi?
– Hai să fim serioși. Sunteți șapte miliarde. Nu toți vorbiți cu mine. E drept, nu uit nimic din ce-mi spuneți.
– Aoleu!
– Ei, lasă. Ce, acum te gândești că te-ai certat cu mine când aveai vreo 20 de ani, așa-i?
– Păi, da. Adică, te rog să mă ierți dacă te-am supărat atunci.
Talking with God – Anne Hamilton
– Ești nebună? De ce să mă supăr? Pe voi, pe oameni, vă supără sinceritatea. Mie-mi place. Mi-ai spus ce gândeai atunci despre mine. Crede-mă (ce ciudat sună asta venind de la mine) crede-mă, zic, mi-a făcut o plăcere… demiurgică să-ți dovedesc mai târziu că nu-i așa.
– Mda. Ți-am mulțumit pentru asta. Și-ți mulțumesc și acum, uite.
– A, stai liniștită. N-am spus-o ca să-ți scot ochii. Dar îmi face plăcere să-mi amintesc. Îm face plăcere bucuria din ochii fiecăruia dintre voi atunci când înțelegeți.
– Ce? Când înțelegem ce?
– Cum stă treaba.
– Și… ți se pare că eu am înțeles?
– A, nu. Mă rog, ai început, dar nu ai înțeles tot. Nici n-ai avea cum, nu e vremea. De pildă, uneori încă ți se mai pare că fac mișto de tine, nu?
– Ăăă… da, de ce să te mint…
– Că nu poți, d-aia. Cum să mă minți pe mine? Revenind: recunosc că mă amuză să văd cum îți regândești, reașezi și – care e cuvântul ăla care vă place vouă? – așa, da, resetezi principiile și rezoluțiile.
– Nu pricep. E ceva rău să ai principii?
– Sigur că nu. Doar că unele nu sunt principii, ci prostii din capetele voastre de oameni cărora le e frică de durere.
– Iartă-mă, dar exagerezi. Nu e normal să ne fie frică de durere?
– Îți mai amintești de câte ori ai căzut când învățai să mergi?
– Nu, evident.
– Tocmai. Îți spun eu: de multe. Te-ai julit, te-ai învinețit, dar acum știi să stai pe picioarele tale.
– Așa…
– Păi, draga mea, nu vezi? Juliturile și vânătăile fac parte din procesul de învățare.
– Ei, lasă, că sunt o groază de oameni care învață să meargă al dracului de bine și fără asta. Dacă vrei să știi, ăsta e unul din lucrurile care mă enervează la tine. Faptul că permiți ca unii să se chinuie rău până se ridică în picioare, iar alții o fac fluierând.
– Cred. Dar să știi că ăia cărora le e atât de ușor sunt mai săraci decât voi, ceilalți.
– Pfff… Dă-mi voie să nu le plâng de milă. Și, în fond, dacă sunt atât de „săraci”, de ce pe ei i-ai făcut așa?
– Eu?!
– Păi cine?
– Hai să lămurim o treabă. Eu nu i-am făcut așa. Toți aveți capacitatea de a învăța. Cum o folosiți nu mai e treaba mea.
– Liberul arbitru?
– Ce vă mai place să inventați expresii complicate…
– Păi, na… Nu e ușor de înțeles.
– Vai. Nici n-ai idee cât de ușor e.
– Ei, asta-i. Dacă ar fi cum zici, am fi toți filosofi.
– Greșit. Ăia sunt principalii complicatori. Na, că am inventat un cuvânt. Ha! Taman când credeam că am intrat în pană de idei cu creația.
– Bine, să lăsăm asta. Revin: cum să fie simplu de înțeles?
-Ți-am mai zis: tu ai început să pricepi. Sigur, mai e mult până departe.
– Am început să pricep? Adică?
– Ai încetat să te mai împotrivești.
– Pfff… Deci șmecheria e să fii moluscă? Asta e suprema înțelepciune?
– Nu. Șmecheria e să fii tu. Șmecheria e ca toți să fiți voi. Să vă acceptați așa cum sunteți. Eu unul așa procedez cu voi. Nu vă judec. Nu vă analizez. Doar vă învăț. Sau încerc să o fac. În momentul în care încetați să vă mai luptați cu voi înșivă, începeți să vă deschideți spre restul.
– Care rest?
– Tu vrei să furi startul? Nu-i frumos. Ți-am spus multe. Gândește-te la ce am vorbit și construiește pe asta.
– OK. Când mai putem vorbi?
– Ce întrebare e asta? Oricând.
– Bun. Unde te găsesc?
– Hm. Peste tot.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
