Filmul semnat de Ruben Östlund este, în mod clar, o parodie în care realizatorul dinamitează corectitudinea politică. Cu privirea retrospectivă, Triangle of Sadness constituie, potrivit lui Östlund, „ultima parte a unei trilogii despre condiția masculinului contemporan” (după Snow Therapy și The Square). Cele două ore și treizeci de minute în care se desfășoară această narațiune cinematografică pot fi savurate cu încântare, în timp ce se derulează – în mod strălucit – mai toate nevrozele contemporane.
După «Săptămâna Modei», Carl și Yaya, o pereche de modele și influenceri, sunt invitați pe un iaht pentru o croazieră de lux. În timp ce echipajul are mare grijă de turiști, căpitanul refuză să-și părăsească cabina în timp ce obligatorie ‘cină de gală’ se apropie. Evenimentele iau o întorsătură neașteptată, iar raportul forțelor se inversează când o furtună pune în pericol confortul pasagerilor.
‘Triunghiul tristeții’ este o expresie folosită de chirurgii estetici pentru a denumi acea zonă dintre ochi, unde ridurile pot fi netezite cu Botox. Povestea de pe ecran este structurată în trei părți. În prima, remarcăm capriciile unui cuplu de tinere modele care se ceartă în mod constant din pricina banilor și din cauza raportului de putere. Bunăoară, Carl (Harris Dickinson) este mai puțin faimos (prin urmare, plătit mai prost) decât Yaya (Charlbi Dean Kriek), așa că tânărul îi reproșează prietenei sale zgârcenia și conformitatea ei de gen: întotdeauna el este cel care trebuie să scoată cardul bancar la plata facturii la restaurant sau a altor cheltuieli. Următoarele părți vor prezenta o croazieră de lux, urmată de un sejur pe o insulă, la care participă cei doi tineri iubiți. Ruben Östlund semnează – poate – cel mai plăcut film al său odată cu acest lungmetraj. Gagurile din partea a doua sunt ilare. Regizorul pune în scenă un adevărat joc al masacrului, concentrat pe relațiile de clasă și de gen, favorizând – în același timp – o atmosferă capricioasă, ireală.
Așadar, Carl și Yaya sunt tineri, chipeși, bogați, dar – fără îndoială – „superficiali”, așa cum ar fi spus Max Ophüls. Neînțelegerea lor este, în fapt, ecoul cuplului de burghezi, iar tonul insolit al replicilor ne cufundă imediat în universul coroziv al lui Ruben Östlund. Acest debut ne poate conduce și către alte referințe (The Pillow Book de Peter Greenaway). Galeria va fi completată cu personaje pitorești, de la un căpitan (de vas) american anticapitalist și bețivan (excepțional Woody Harrelson) până la un magnat rus, tipul nou-îmbogățit arogant (Zlatko Burić), trecând și pe lângă o menajeră asiatică, revoltată împotriva condiției ei de proletar oprimat (Dolly of Leon). Capitalistul rus este un autoproclamat „rege al rahatului”, de fapt, un afacerist care a făcut avere vânzând îngrășământ în timpul reformei rusești/perestroika.
După ce a analizat lumea artei contemporane (în The Square), cineastul suedez și-a concentrat atenția asupra lumei modei, a influencerilor și a croazierelor de lux. Regizorul, premiat la importante festivaluri de gen (Cannes), a fost mereu interesat de clase sociale din ce în ce mai înalte. A început cu povestea unor adolescenți proveniți din mediul imigranților din Göteborg. Ca un dispozitiv de supraveghere video, camera a mărit încet copiii, observați ca niște insecte. La Östlund, lumea este întotdeauna un laborator (o stațiune de schi, un centru comercial, o instalație) în care manipulează câțiva bieți ‘cobai’. Triangle of Sadness nu face excepție de la regulă: Carl și Yaya, cuplul de influenceri din centrul narațiunii, se trezesc și ei prinși de mediul lor (mai întâi, la restaurant, apoi pe un iaht și, în final, în deșert). Așadar, la ordini sociale noi, reguli noi.
Regizorul suedez face, totuși, și pasul către comedie deși se bazează pe un sistem rece, aproape clinic. Astfel, dimensiunea mecanică și carcerală a montării sale regăsindu-se, de această dată, în slujba secvențelor comice bogate în discrepanțe burlesc și mici jocuri ritmice.
În prima parte, de exemplu, un ștergător stabilește tempo-ul unor dueluri verbale dintre Carl și Yaya, discuții care au loc într-un taxi. Procedeul este reluat apoi în liftul de la hotelul în care stăteau tinerii (Carl blochează regulat ușa liftului). Mai târziu, balansul se regăsește la bordul unei ambarcațiuni care înclină de la dreapta la stânga pe măsură ce marea se ridică.
„Ca un ritm?” – întreabă Carl în timpul unui casting în care i se cere să meargă cu un tempo în minte, reflectând ceea ce filmul reușește, în cel mai bun caz, să realizeze. Iubitorii de comedie o știu: eficiența unui gag este parțial măsurată de cronometru, cu atât mai mult atunci când căderile se succed într-un ritm neobosit. La fel, ca un metronom (sau un ștergător de parbriz), nava se înclină ca o mașinărie indiferentă față de haosul în care se zbat personajele de la bord. Secvența comică se bazează pe o logică a contrapunctului: pe de o parte, deriva legănată a iahtului oferă suficiente momente de respirație înainte de următoarea ‘explozie’; pe de altă parte, camera nu se scutură niciodată și stă rece la distanță de marionetele care vomită. Seara petrecută pe iahtul de lux este un joc pentru cineastul care se distrează – cu o mare doză de cruzime – pe seama personajelor puse în dispozitiv. Are mereu grijă să ne prezinte, fără menajamente, o supramodernitate muribundă.
Având o structură narativă clar delimitată (trei părți, fără sub-intrigi), ne sunt prezentate mai clar personajele. De exemplu, modul în care este indicat personajul Thomas, căpitanul alcoolic al navei, întrupat de Woody Harrelson. Acesta are nevoie de ceva timp să apară, mai întâi, e închis în camera lui, în ciuda solicitărilor personalului de la bord. Ca un soi de ‘bombă cu ceas’, actorul dinamitează apoi filmul în mijlocul poveștii: când iese la iveală și se echilibrează – la începutul unei cine de gală – treaz pentru prima dată (!). Apoi, vasul începe să se răstoarne, parcă destabilizat de paradoxul indus de poziţia căpitanului. La începutul acestei seri de coșmar, un cuplu de vârstnici britanici le spune tinerilor povestea despre originea averii lor: au vândut „mașini de precizie” (în acest caz grenade) în cele patru colțuri ale lumii. Printre rânduri, anecdota se referă la precizia ritmică și la caracterul exploziv al comediei (pigmentată cu o serie de vărsături, ca o ‘detonare’, pe pe geamul aflat în spatele cuplului menționat).
După ce vasul e asaltat de pirați (folosind una dintre aceste „mașini de precizie”), tendințele satirice sunt și mai pregnante. Apoi, o mână de supraviețuitori se găsesc pe o insulă pustie, împingându-l pe regizor în spații cu care nu este obișnuit (o plajă, o junglă, o peșteră). Pe insulă, contoarele sunt resetate: rolurile dintre dominant și dominat sunt inversate, iar una dintre angajatele de pe iaht, Abigail, preia treptat puterea. În acest mod, privat de spațiile sale preferate (centre comerciale, hoteluri, săli de recepție), Östlund a ajuns să se limiteze la conturul unui alt tip de microsocietăți. Aici oprimatul – acum, lider tribal – descoperă o sete ascunsă de putere, în timp ce bogații, înrobiți, dezvăluie o dorință neașteptată de a fi conduși de toiag (ca acel măgar ivit în cadru, unul dintre personaje va spune că el „căuta să fie dominat”). Neinspirat, Östlund se concentrează, așadar, pe cea mai cinică dimensiune a cinematografiei sale, înainte de a-și termina filmul în apă. Să nu uităm că, în genericul de deschidere, mai multe modele fuseseră stropite cu vopsea, prefigurand vărsăturile și fecalele care aveau să apară mai târziu în poveste. Practic, stilul lui Östlund nu constă, poate, decât în a-și satisface o plăcere răutăcioasă murdărind suprafața contemporanului, nereușind, așa cum susține el, să-i străpungă carnea. „Vând rahat! Vând rahat! Vând rahat!” – tot repetă, beat, capitalistul rus, de la microfonul căpitanului, în timpul scenei furtunii. Stăpânind un adevărat know-how comic, Östlund este pe cale de a deveni un maestru în arta de a înota în mocirlă.
Această tragicomedie socială descrie lumea bogaților confruntați cu inegalitățile sociale. În concluzie, cineastul suedez – cunoscut pentru scenariile sale abrazive și corozive – își continuă munca – bazată pe observarea contemporanilor săi – de subminare. Triangle of Sadness rămâne o satiră organică și răutăcios de ironică, totuși, necesară în vremurile noastre.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Ruben Östlund
Scenariul: Ruben Östlund
Imaginea: Fredrik Wenzel
Decoruri: Josefin Asberg
Costume: Sofie Krunegard
Montajul: Mikel Cee Karlsson, Ruben Östlund
Distribuția:
Carl – Harris Dickinson
Yaya – Charlbi Dean
Thomas Smith – Woody Harrelson
Dimitry – Zlatko Burić
Durata: 2h29 min.
Citiţi şi
Decât fericită la Costinești, mai bine în depresie la Monaco
“Nu mai vreau să am orgasm!” Cum?!?
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
