Întrebat de un jurnalist dacă el crede în Dumnezeu, Jung a zâmbit ca un copil şi a spus: “Eu nu cred că Dumnezeu există. Eu ştiu”. Asta pentru că el a avut o revelaţie pe când avea şase ani. Credinţa e ca iubirea. Nu ai nevoie să o explici. Nici să o bagi pe gât. Tu ştii şi asta ajunge. E o ştiinţă care nu are nimic a face cu acea cunoaştere raţională. E o certitudine a spiritului. E ca siguranţa de sine. Când tu ştii că eşti într-un fel sau altul, nu mai simţi nevoia să o demonstrezi. Pentru că nu ai nevoie de confirmări. Eşti în tine. Eşti una cu tine. Tot Jung spunea “Cu cât eşti mai departe de tine, cu atât ai mai mare nevoie de confirmări”.
Eu încă nu am avut o revelaţie prin care să ştiu că Dumnezeu există. Şi nicio carte, sfântă ori ba nu mă va putea convinge de asta. Nici măcar destăinurile monahilor ori sfinţilor în viaţă. Asta e o experienţă care va trebui să treacă prin mine. Pentru mine nu există nimic real nu există în afara simţirii. De acolo se naşte totul. Aştept să aflu. Îmi doresc să ştiu.
Pentru mine Paştele e bucurie. Ca şi Crăciunul, e momentul în care toată familia e acasă. Tata face cumpărături, bate covoare şi mişună fără vreun scop precis, prin casă. Doar ca să fie şi el agitat ca noi. Eu şi mama vopsim ouă (aşa, cu ştrampi tăiaţi) facem drob, frământăm cozonaci, facem curat. Fratele meu, ca de obicei, nu face nimic. Şi din când în când ne oprim cu toţii, bem un pahar cu vin, glumim, vorbim câte în lună şi în stele, schimbăm discul de la pick-up şi cântăm. Apoi o luăm de la capăt.
Seara, oricât de obosiţi am fi, ne ducem la biserică. La Înviere. Părinţii mei sunt credincioşi. Şi nu din nevoia de apartanenţă la un grup, la o comunitate. Sunt liberi şi cugetători amândoi. Fac parte din categoria oamenilor care ştiu. Eu mă duc pentru emoţie. Mă atinge în adâncul sufletului mulţimea ce cântă Hristos a Înviat! Atunci vibrează într-un fel neomensc, sfânt, sufletul oamenilor care iau lumină unul de la celălalt. E un moment al dăruirii şi al primirii, în care nu mai există orgolii, clase sociale sau diferenţe de opinie. Apare un sens profund, intim, pe care îl poţi trăi doar dacă îţi e sufletul viu. Poate e o doar o proiecţie. Dar e atât de înălţător, emoţionant şi profund, încât nici nu mă gândesc să lipsesc vreun an.
Cu toate că nu le împărtăşesc credinţa, nu aş îndrăzni vreodată să răspund, cum am mai auzit în ultimii ani, cu “L-ai văzut tu?” atunci când cineva îmi spune “Hristos a înviat” . Pentru că, pe lângă libertate, cred în bun simţ. Iar asta înseamnă să nu rănesc în vreun fel sufletul celui de lângă mine.
Fie că o face din credinţă sau doar pentru că aşa a învăţat din moşi-strămoşi, e dreptul lui să îmi spună că “Hristos a înviat”. Eu pot să îi răspund sau nu. Voi prefera totuşi să o fac, pentru că îmi plac tradiţiile şi cred că o societate în care acestea se perpetuează e una puternică. Unitară. Cu identitate. Şi tocmai de aceea greu de stârpit sau învins. Ele nu reprezintă un curent desuet prin care se realizează o uniformizare. Nici nu vor a îngrădi libertatea individului. Sunt culorile din sufletul unui popor. Iar mie îmi plac la nebunie culorile, nuanţele şi detaliile, pentru că în ele rezidă unicitatea. Tocmai de aceea vă răspund cu toată bucuria: “Adevărat a înviat!”
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
