Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) a luat startul la Cluj, vineri seara (29 mai), cu piaţa arhiplină de oameni şi grade puţine în termometre. Să zică bogdaproste clujenii, că spre deosebire de ediţiile din ultimii doi ani, Zamolxis a fost îndurător cu grădina Maicii Domnului şi nu i-a turnat apă din belşug de-asupra. După cifrele oficiale, festivalul s-a deschis cu piaţa arhiplină, în Piaţa Unirii, principala piaţă a oraşului când vine vorba de evenimente outdoor, aflându-se peste 2500 de oameni. Drept e, că spre deosebire de alte ediţii, de astă-data în Piaţă scaunele n-au ajuns, lumea a stat şi pe culoare în picioare. Cârcotaşa de mine ar zică că ei au fost norocoşii care au putut bâţâi din picioare pe motiv de încălzire spontană, dat fiind că, păturile date publicului anul trecut, în acest an, deşi anunţate, n-au fost chiar văzute. Gurile rele din culisele TIFF, ale voluntarilor ce păzeau ieşirile obiectau că ar fi fost disponibile doar pentru doamne şi copii, la specifică solicitare.
Tudor Giurgiu a reamintit clujenilor de pe scena de lansare că anul trecut publicul „a plecat acasă cu vreo 300 de pături” cu care ar fi putut să se întoarcă la această ediţie pentru a urmări proiecţiile în aer liber. Şi a ţinut să repete oarecum insistent în deschidere că „anumiţi politicieni şi importanţi ai Clujului”, nu spui care, au solicitat nemeritate invitaţii la festival şi au făcut chiar pressing pentru a le obţine. Oricum, la o ocheadă în public, cel puţin jumătate din scaunele instalate purtau signalistica „Invitaţii” pe ele. Să nu fi ştiut Tudor Giurgiu că snobismul e universal şi că dă mai bine să te faci invitat la Festival decât să-ţi cumperi bilet? Cum te mai lauzi tu în cafenelele prăfuite a la Cluj, către mărunţi prieteni, de altminteri absolut neimportanţi pe scena lumii, că ai fost invitat printre spumeţurile oraşului (nici ele vitale pentru istoria lumii), eh? Eu propun ca data viitoare, Tudor Giurgiu şi TIFF să ofere invitaţii de vânzare după dimensiunea personajului, pe modelul vânzării titlurilor de nobleţe. Cu cât e mai politician şi mai afacerist personajul, cu atât să-i crească tariful pe invitaţie. Aşa se împacă toată lumea. Ce ziceţi organizatori TIFF, vă place ideea? Nouă da. Nu de alta, dar insistenţa de a aminti constant de nesimţirea cabotinului român din oricare parte a ţării, a umbrit frumuseţea momentului şi n-a dat chiar bine la etichetă. Credeţi-ne pe cuvânt.
Tot Tudor Giurgiu, „şeful de festival”, a punctat şi că, „spre deosebire de anul 2014, în 2015 s-au vândut cu 108% mai multe bilete”, iar că mediul preponderent de achiziţie al acestora a fost internetul.
La deschidere, în public se afla şi ambasadorul Argentinei, Excelența Sa, Claudio Pérez Paladino, alături de Walter Donaldo, unul dintre actorii principali ai filmului care a rulat în deschiderea TIFF 2015, „Poveşti trăznite”, o peliculă argentiniană care explorează multiplele faţete ale răzbunării. Sadisme aşadar, pentru oameni cu gusturi şi nervi tari, însă prezentate într-un umor negru de bun gust pe cerul gurii sufletului. S-a râs dulce-amar în deschiderea TIFF 2015. Am aflat de la ambasadorul Argentinei în România, printre altele, într-o limbă română cu rontunjimi nebănuite, că ţara noastră are 116 ani de relaţii diplomatice neîntrerupte cu Argentina, asta în cazul în care unii dintre noi s-ar gândi că o emigrare departe de mioriţa neterminată care este România ar fi o bună soluţie pentru prezentul ciclu existenţial (sic!). Şi da, s-a dansat tango argentinian, asortat filmului din deschidere. Pe ringul ad-hoc şi ucigător de tocuri (de bine ce e pus!) a urcat Compania de Tango, din Cluj.
Un moment de o frumuseţe magică a fost cel al Compagnie des Quidams, care a adus în scena deschiderii TIFF un spectacol plin de magie, caii fermecaţi ai spectacolului FierS a cheval, un număr de circ şi teatru experimental în combinaţie, care i-a făcut pe clujeni să rămână blocaţi în vocalele limbii române: „Ah, oh, uu, aaa”, pe motiv de plăcere şi surpriză. Un preambul al spectacolului integral care va fi prezentat ca încheiere a evenimentelor care vor avea loc sâmbâtă, la Castelul Banffy din Bonţida.
Pe domnul primar Boc, Emil Boc, l-am lăsat la urmă, nu pentru că ar fi cel din urmă, ci pentru că ne-a minunat afirmaţia domniei-sale într-atât încât nu ne-am revenit din uimire. Cică „strategia de dezvoltare a Clujului pentru perioada de programare 2014-2020 ar avea ca punct central filmul şi a festivalul”. “Mirabilis mundi!”, ar zbiera anticii ca din gură de şarpe. „Aferim”, ar exlama vreo doi turci care oricum s-ar întreba ce vrea să zică povestea asta. Printre turci mă număr şi eu, clujeanul care: în ultimele şase luni a dezvoltat pipote printre rinichi şi plămâni de la praful şi mizeria din oraşul tot spart şi neterminat cu care şi-a făcut şi detrartrajul dentar, fix de Capitala Europeană a Tineretului; eu clujeanul care mă enervez în fiecare dimineaţă şi seară că ieşirile şi intrările oraşului spre Floreşti-Oradea sunt blocate, că infrastructura oraşului e făcută de bunica pe vremea austriecilor prin secolul XIX şi arată ca atare; că economia oraşului se duce cam în cap dacă te uiţi la „talpa ţării” şi înţelegi că dincolo de IT, call-center-uri, câteva pub-uri şi cafenele, în rest nu prea mai funcţionează nimic bine şi nu se mai produce mare lucru la Cluj. Mă bucur că se va „investi masiv în cultură la Cluj”, după cum spunea domnul primar Boc, care se lăuda că anul acesta a alocat dublă sumă de la Primărie pentru organizarea TIFF, adică un milion de lei (halal!), dar de niscaiva investitori pe bune, economie pe orizontală, locuri de muncă mai acătării plătite nu se aude pe nicăieri? Nici de mult promisa “Buftea de Transilvania”, CREIC-ul din bani europeni care ar fi trebuit să dezvolte în cartierul Lomb o adevărată industrie cinematografică nu se mai aude nimic? Nici măcar în strategie? Dacă singura idee centrală pe care Clujul a putut-o avea pentru strategia sa pentru cei şapte ani de programare a fost filmul, cinemaul şi eventual TIFF, nu pot decât să spun că fie emigrez la Viena, fie mă mut la Bucureşti, că la Cluj o să vin în week-end-uri să mai văd câte un film, eventual.
Pe Lacrima o găsiţi toată aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
