Primul bărbat care m-a cerut de nevată a fost şi primul iubit. Pluteam pe nori de fericire şi mai că nu ţopăim prin viaţa mea roz bombon. Am anunţat pe toată lumea, am început pregătirile. Şi el se pregătea intens de viaţa de familie. În timp ce eu, împreună cu mama lui, punem ţara la cale, el făcea acelaşi lucru cu o vecină. Stai liniştită, că n-o iubeşte, dar ştii şi tu cum sunt bărbaţii… şi ia zi, mamă, totuşi nu vrei să porţi rochia mea de mireasă?… îmi susura nevinovată viitoarea soacră. Atât de liniştită am fost, că am anulat totul. La naiba, ce rost are să te măriţi cu iubirea vieţii tale când el e cum sunt bărbaţii?
Al doilea bărbat care m-a cerut de soţie mă adora. Îmi stătea mereu la picioare şi poate că, de aceea, nu-l prea vedeam. Karma is a bitch. Atât am cerut un bărbat care să mă iubească, încât, atunci când l-am întâlnit, l-am pierdut şi nici măcar nu am băgat de seamă. Prezenţa lui era egală cu absenţa lui. Bine, că şi eu treceam printr-o perioadă zen, în care atenţia îmi era întoarsă către propria persoană. Începusem, în sfârşit, să mă plac, să mă simt bine cu mine. Uitasem vechea suferinţă, eram gâdilată de adoraţia lui. Începusem chiar să-mi schimb stilul de viaţă. Un pic de sport, mai mult somn, mai puţin stres şi o descoperire de-a mea la care nu am renunţat nici acum – antioxidanţii. Nu râdeți!, fac minuni. Plus o doză mai mare de ne-simțire în legătură cu bărbaţii. În masă. Asta credeam eu că e reţeta fericirii. Ghinionul lui (sau al meu?) că fix atunci lui îi trebuia să-i fiu nevastă, iar mie numai la asta nu-mi stătea capul. Nici măcar nu ştiu dacă l-am iubit… Mai târziu, mult prea târziu, mi-am dat seama că una n-o exclude pe alta. Că iubirea pentru mine nu trebuie să excludă dragostea. Până atunci, însă, el a renunţat să-mi mai sărute urmele paşilor.
Al treilea bărbat care m-a cerut în căsătorie era o aventură de-un weekend. Frumos, cu ochi verzi adânci, puţin divorţat, puţin încurcat cu altă femeie, puţin dornic de-o nebunie, puţin (mai mult) inconştient. Nu am acceptat pentru că m-a speriat. L-am plâns puțin, dar mi-a trecut și iarăși m-am întors la mine… Aducându-mi aminte că am învăţat să mă iubesc şi că, indiferent ce mi se întâmplă, trebuie să cad în picioare.
Ultimul bărbat care m-a cerut de nevastă s-a insinuat în viaţa mea cu pricepere şi viclenie. Nu m-a atacat frontal şi nici nu s-a arătat indiferent, nu a folosit niciuna dintre strategiile cu care dăduseră greş bărbaţii de dinaintea lui. De unde a ştiut el toate astea?? Greu de spus… de unde a ştiut el că aici îşi are rădăcinile secretul stării mele de bine? Habar nu am… Cert este că îmi împărtăşea ideile şi convingerile, de la sănătate, până la iubire. A ştiut să se adapteze ritmului meu, a ştiut să mă ia la dans când muzica mă durea şi a ştiut să-mi ocrotească odihna când pulsul înnebunise prin vene… A ştiut tot ce trebuia să ştie despre femeia din mine pe care nici măcar eu nu ajunsesem încă să o cunosc atât de bine. A ştiut să mă înveţe să-l iubesc. Și-am spus DA! 🙂
Citiţi şi
Obsesia pentru greutate: cum o depășești
Cel mai prost sfat din nutriție
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
