După succesul din 2009, când Michael Haneke a obținut Palmes d’Or pentru Das weiße Band/The White Ribbon, cinemaul său a căpătat forme tot mai fluide. Recenta peliculă – Happy End – readuce ironia (prezentă chiar din titlu) și prezintă viața și moartea, precum cele mai subtile resorturi ale existenței, așa cum ne-a demonstrat și în Amour (2012). Prologul abrupt se furișează într-o cronică familială. Mai mult decât o simplă piruetă scenaristică, reapariția acelui smartphone din scena finală, reorganizând cadrul, lasă loc unor apropieri și unor contraste în interpretare („All around us, the world, and we, in its midst, blind”).
Happy End continuă firesc creația lui Haneke, în maniera în care filmul trebuie privit de mai multe ori pentru a fi deslușite toate înțelesurile. Cu un aspect aproape auster, filmul propune spectatorilor o epocă în care mijloacele de comunicare intensă pot duce la o autodistrugere (programată). Aparent, tematica este cea din viața burgheziei provinciale. Calais poartă în sine o separare (evidentă) între locuitorii autohtoni, ferecați în obișnuințele cotidiene, și masa de migranți veniți din lumea largă (cu dorința de a ajunge în Anglia). Alegerea acestui cadru incită spectatorul să reflecteze asupra izolării sociale și înstrăinării dintr-o familie burgheză confruntată cu dorințele morbide și marcată de traumatizantele interdicții, în vreme ce în jurul lor se derulează, la vedere, drame. Aparențele acestei societăți vor fi decodificate deoarece fondul acestei pelicule nu se rezumă la acest prim nivel al lecturii. Mai întâi, există un context care-i permite realizatorului să evidențieze lipsa de comunicare dintre semeni și glacialitatea acestor ființe.
Cele mai multe dintre schimburile amoroase au loc la telefon sau pe chat, fără să intre în discuție vreo confruntare reală. O răceală fără margini și multă tristețe se desprind din acele mesaje (adesea voalate) situate între provocarea erotică și declarațiile isterice. De fapt, nu este vorba decât despre emfază și manipulare, simboluri ale unei lumi lipsite de sentimente. Modul de relaționare din acest univers sufocant impune tinerelor generații un model dezastruos de-a înțelege cele mai simple emoții și de-a trăi natural. Deprimantul narcisism al fiecărui personaj se face simțit în spatele ușilor închise, iar regulile sufocă orice urmă de trăire autentică.
Isabelle Huppert interpretează o femeie copleșită de dramele familiale (tatăl ei tocmai ratează o sinucidere, fiul ei neglijează antrepriza familială și e ocupat cu băutura în exces, fratele ei e mult prea ocupat cu amanta care-i întreține fantasmele). Cea mai afectată din acest tablou pare a fi puștoaica – Ève (Fantine Harduin). Din pricina spitalizării mamei sale, divorțate și otrăvită de propria fiică cu tranchilizante, a fost încredințată tatălui ei și e nevoită să locuiască acum alături de o mătușă și de un bunic, într-un mare hotel particular din Calais. Un fascinant personaj din această farsă morbidă este cel interpretat admirabil de Jean-Louis Trintignant. Urâciosul patriarh, aflat la „final de cursă”, își trăiește cu greu trauma personală care-l va forța să pună brusc punct vieții.
Haneke a realizat acest film încărcat de ironie, conferindu-i aspectul unei experiențe ratate dintr-o familie perversă din lumea contemporană. Cu serioase probleme cauzate de senilitate, bunicul devine confidentul nepoatei, înnodând două capete ale existenței. Așadar, sfârșitul raporturilor sentimentale duce la așteptarea morții, indiferent de vârstă. Montajul sub forma unui puzzle, introducerea unor imagini filmate cu telefonul mobil, jocurile amoroase și torturantele obsesii conduc spectatorul spre țelul cineastului – oglinda îndreptată către conștiință – mizând exclusiv pe efectele acestei crude analize (decăderea unei clase sociale oarbe și sinucidere).
Cinismul autoderiziunii se face vizibil în scenele în care apare masa migranților, la o nuntă; epatarea cu orice preț a burghezilor înstăriți devine evidentă. Ca de obicei, regizorul austriac filmează această galerie de personaje în maniera sa proprie (à la Bresson, în stil documentarist, distant, analitic și rece). Departe de a forma un ansamblu coerent, celula de bază a unei societăți, familia Laurent apare precum un conglomerat de indivizi străini unii altora, reuniți în mod artificial. Lungmetrajul lasă adevărul să se strecoare printre rânduri. Figurile de stil din scenariu și modul de decriptare al unei burghezii caricaturale servesc ființelor care nu vor să se confrunte cu astfel de situații. Orice afect sau vreo urmă de iubire nu se regăsesc printre normele din Happy End. Ceva dintr-o neliniște surdă se întrezărește în postura și interpretarea unora dintre actori: calmul imperturbabil al unora (Mathieu Kassovitz, Laura Verlinden) contrastează cu surescitarea manifestată de ceilalți (Isabelle Huppert, Franz Rogowski).
Respectând regulile dramaturgiei clasice, ca într-o piesă de Ibsen, realizatorul lasă mult spațiu între cuvinte, confruntă omul cu destinul implacabil și înfierează tarele unei societăți mortificate.
Regia: Michael Haneke
Scenariul: Michael Haneke
Imaginea: Christian Berger
Decorurile: Olivier Radot
Costumele: Catherine Leterrier
Sunetul: Guillaume Sciama, Jean-Pierre Laforce, Denis Gerrard
Montajul: Monika Willi
Productori: Margaret Ménégoz, Stefan Arndt, Veit Heiduschka, Michael Katz
Distribuția: Fantine Harduin – Eve Laurent
Jean-Louis Trintignant – Georges Laurent
Isabelle Huppert – Anne Laurent
Mathieu Kassovitz – Thomas Laurent
Toby Jones – Lawrence Bradshaw
Laura Verlinden – Anaïs Laurent
Franz Rogowski – Pierre Laurent
Durata: 1h47min.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Despre farmecul burghez al discreției
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
