Asta nu e o cronică de carte. Fiindcă nu mai scriu cronici de carte de mai bine de 15 ani. Pe-atunci mă simţeam foarte importantă făcând-o. Ca orice copil care-a desfăcut în bucăţele jucăria preferată şi s-a aşezat pe covor s-o facă la loc. Dar întotdeauna ieşea una nouă. Tot atunci am învăţat şi să las din mână cărţile care nu-mi plac, să folosesc plăcerea/neplăcerea drept criteriu de selecţie. Şi să fac asta fără să mă simt vinovată şi fără să justific nimic nimănui. Şi, mai ales, nu mie.
De Răzvan Petrescu auzisem în vremea aia cum că ar fi un tânăr şi impresionant scriitor de proză scurtă. Cu un umor aparte. Asta mi-a atras atenţia înainte de orice pentru că la trei lucruri am şi eu pretenţii în viaţă: omenie, umor şi artă. Cu restul sunt foarte înţelegătoare. Iar despre omul ăsta se spunea că le tot logodeşte la fiecare volum pe ultimele două.
Foto: Tudor Bogdan Alexandru
Şi cum mă duceam în fiecare săptămână la clubul de lectură de la Muzeul Literaturii, cineva mi l-a şi arătat într-o după-amiază. Înalt, subţire, frumos. Normal că n-am vorbit cu el, că n-am avut curaj. Un scriitor nu-i oarecine, nu? Aşa că i-am citit două cărţi şi mi-am promis că voi apuca să-i gust şi dramaturgia. Nu mi-am făcut parte de ea. Nu încă. Dar am acum în braţe alte două cărţi. Citesc din amândouă cu râvnă şi foame, vorba poetului Virgil Mazilescu: „În stânga am cuvintele, în dreapta, puterea.“ Nu-i vina mea, aşa scrie Răzvan.
Asta, de-i vedeţi deasupra coperta, s-a lansat de curând şi-am fost acolo. N-a fost o lansare obişnuită. Criticii invitaţi, Alex Ştefănescu şi Mircea Martin, au citat îndelung din carte. Iar asta spre bucuria asistenţei care-şi ţinea scaunele spre a nu se prăbuşi din dreapta socotinţă a unui râs homeric. Aşa c-am luat cartea acasă şi-am purces la mâncarea ei pe-ndelete. Să nu pierd nimic. Nu, n-o să vă citez nimic din ea, o să vă las să vă trăiţi bucuria în intimitatea binecuvântată a lecturii. Şi să-mi spuneţi pe urmă cum a fost.
Şi-acum, cartea, în doar câteva cuvinte, că ea se spune fulminant de una singură. Are aparenţa unui volum de interviuri, fiind însă proză-n toată… neregula. Şi nu vreo neregulă tehnică, nu, ci una spectaculoasă ca stare. Omul ăsta, Răzvan Petrescu, e un bărbat care naşte tot timpul. Ce? Umor ficţional. De ce ficţional? Fiindcă adevărurile lui nu se-mbracă în smoking, ci se dezbracă-n nelinişti atât de pure şi de crude încât sar singure şi nesilite de nimeni zidul plauzibilităţii, însă niciodată pe cel al autenticităţii. Aşa ştie literatura să se expulzeze-n lume: de capul ei, prin şi peste capetele, însă numai prin, niciodată peste, sufletele noastre. A, şi prin vectori cu geniul nuanţei separatorii, aşa cum este acest om-parabolă care te ţine de mână-n minte, suflându-ţi cald pe inimă, şi nu-ţi arată direcţia fiindcă suferă de-o boală rarisimă, ultraeleganţa. Răzvan Petrescu, tu chiar nu puteai s-o faci niţel contagioasă?
Citiţi şi
Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
