Cam greu cu sărbătorile de iarnă, cu Revelionul, pentru că, dacă nu eşti bine ancorat(ă) în pregătirile tradiţionale, în gesturile tipice, te pândeşte depresia, ca de fiecare dată când eşti nevoit(ă) să faci un bilanţ al anului, al timpului care se scurge, mai mult sau mai puţin festiv.
Se spune că, pentru femeie, vârsta critică este cea dintre 30 şi 40 de ani, altfel spus perioada dintre 30+ şi 40- . E vârsta la care te întrebi ce (n-)ai realizat, vârsta la care apar primele semne ale îmbătrânirii şi când începi să te temi de îmbătrânire. Care sunt soluţiile sau reţetele pentru a trece cu bine de ea? Există aşa ceva?
Scriitoarea Ana Maria Sandu a publicat recent un mic „jurnal” literar al acestui interval de vârstă; e vorba de o cărţulie intitulată Aleargă (Polirom, 2013) şi ea se construieşte în jurul unei imagini-simbol, alergătorul (cu varianta feminină, alergătoarea), adică acela care nu abandonează cursa de zi cu zi a vieţii, care-şi strânge puterile pentru a continua, chiar dacă motivele sunt, deseori, puţin convingătoare, fluctuante, slabe.
În carte există o naratoare-personaj care se apucă de alergat în parc. Simplu. Gestul acesta impune un ritm, o disciplină (aproape) zilnică şi un tonus care, prin forţa lucrurilor, imprimă energie, o stare fizică bună şi motivaţia de a merge mai departe. Probabil că soluţia cea mai simplă, cea mai la îndemână este tonusul fizic: el înlătură teama de îmbătrânire şi face psihicul mai optimist. Terre-à-terre spus, alergatul combate depresia, dar a alerga mai înseamnă şi altceva, la modul figurat: o evadare, fuga de trecut (trecutul care se aglomerează), senzaţia de libertate, de eliberare. Iată:
„Oraşul e prea mic, am nevoie de mai mulţi kilometri pe care să-i ronţăi ca pe seminţe. Să nu scuip nici măcar cojile, să le înghit ca să nu rămână nici o urmă, nici un semn că m-am pierdut vreodată prin aceste dorinţe neiertătoare şi aspre ca nişte scaieţi.
Oamenii de vârsta mea se ascund în cupluri.
Ne adăpostim în paturi duble, împărţim pilote pufoase şi aşternuturi satinate cumpărate de la IKEA.
Ne rămân în suflet după-amiezele ceţoase în care n-am avut nici un plan pentru timpul nostru comun, feliat şi aranjat frumos pe farfurii mari, de preferinţă albastre.
Îl mâncăm la masa de seară şi-l înghiţim cu vin. Sângele ni s-a subţiat şi avem nevoie de întăriri.
Sărbătorim din ce în ce mai mulţi ani de când ne-am întâlnit. Nu mai e nici un secret, celălalt ajunge să te cunoască mai bine decât o faci tu”.
La 30+, nu-ţi mai eşti suficient(ă). Ai nevoie de confirmări, de sentimentul unei împliniri, de voinţa de a continua şi de a lupta cu presiunea timpului, a îmbătrânirii. Într-o epocă a consumerismului şi a imaginii care pledează insistent – şi necruţător – pentru tinereţea veşnică, pare a fi simplu să te pierzi în detalii mărunte – de modă, frumuseţe, întinerire etc. – şi să uiţi de tine. Dar nu e, totuşi, aşa. Există o soluţie a crizei?
Imaginea alergătorului/alergătoarei de cursă lungă poate fi o astfel de soluţie de supravieţuire. Ea înseamnă, de fapt, întoarcerea la gesturi simple, concrete, cotidiene, la tabieturi şi ritualuri care dau stabilitate, echilibru, siguranţă. Ele întind punţi peste un hău din ce în ce mai greu de traversat. Acestea sunt ultimele fraze ale micului volum „de supravieţuire” semnat de Ana Maria Sandu:
„Călătoresc ca să am de unde să mă întorc.
Citesc ca să nu rămân singură.
Mă mişc din ce în ce mai repede ca să nu mă împotmolesc.
Dacă uit regulile, sunt pierdută”.
Tehnicile minimale, programul zilnic, concretul care absoarbe în siguranţă anxietatea stârnită de lucrurile abstracte, de presiunea codurilor sociale. Dar mai este ceva: scrisul. În cazul Anei Maria Sandu, scrisul este prin excelenţă tehnica de supravieţuire, şi scriitoarea – autoare a romanelor Fata din casa vagon, Polirom, 2006, Omoară-mă!, Polirom, 2010, pe care vă invit să le citiţi – îl practică cu talent. Să-i lăsăm, aşadar, ultimul cuvânt:
„I-am privit atentă pe alergătorii din lumea largă şi i-am invidiat. Apoi mi-am luat picioarele la spinare şi am ieşit eu însămi la alergat. Au trecut nişte ani şi textul acesta s-a transformat într-o plasă de siguranţă. E aici experienţa mea, a prietenilor mei şi a personajelor literare cu care m-am intersectat. (…) scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vârstă, frici sau dorinţe”.
Ana Maria Sandu, Aleargă, Colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 136 p.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
