Creşte-mă femeie în căuşul suflării tale

19 April 2015

Lacrima Andra– Ar fi mai bună o lume doar cu bărbaţi, ori numai cu femei!

– Sigur. Ar fi ca o cangrenă localizată în locul în care nu te bate soarele niciodată!

– Acuma chiar nu poţi fi serioasă niciodată!?

– Ba da. Aş putea fi serioasă doar cu condiţia că aş putea învăţa să devin hermafrodită. Altfel ar fi de-a dreptul trist… Şi cine m-ar mai învăţa despre sufletul meu dacă n-aş avea unde să-l oglindesc ori să-l încerc? Dar mai bine ţi-aş spune o poveste despre asta. Vrei?

Se făcu tăcere pentru o clipă. Prietenele mele rănite şi furioase pe bărbaţii din viaţa lor tăcură. Nici eu nu eram musai mai fericită pentru că, fir-ar ea de viaţă!, face în aşa fel încât să să mă pună şi pe mine la încercare suficient cât să-i fac vizite lui Aghiuţă să-l iau de coarne şi să-i dau vreo două pentru nepotrivire de caracter cu sufletul femeiesc.

– Ei ce faci, ne spui povestea?, se impacientă bruneţica mărunţică, Ioana, lângă cafeaua ei cu pişcotul uitat acolo, murat bine şi moale într-o poziţie hazoasă spânzurând peste buza cănii, mai-mai stând să se rupă şi să cadă.

–  Povestea mea n-are final. Încă nu ştiu care e finalul ei. Nu îl pot vedea, îl pot intui şi asta mă face să cred că finalul îl veţi scrie fiecare dintre voi cele care mă ascultaţi, ori dintre cei care mă vor citi. E povestea fiecăruia dintre noi până la urmă.

– Nu ne mai fierbe! Zi odată!, sări şi Mira, blondina pe dinţii căreia rămăsese lipită o frunză de salată.

–  Aşaaa… Deci:

A fost o dată ca niciodată, pentru că niciodată nu se întâmplă să fie la fel. Aşadar de fiecare dată e ca niciodată. Într-o bună zi, Dumnezeu Bunul se plictisea la masă cu îngerii cântând pe harpe dezacordate de atâta ros la ele, cu degetele umflate de cântat aceeaşi piesă într-un timp uitat până şi de ei. Dumnezeu voia ceva nou, pe cineva care să aibă tupeul să fie o provocare!

– Blasfemie, făcu Nina religioasa.

– Şhhhht! E o poveste, nu Geneza, ce Dumnezeu!, săriră celelalte ca arse.

Am zâmbit şi am continuat: În plictisul lui, Dumnezeu aranjă un loc rotund, colorat, frumos, perfect, îl împodobi cu vietăţi, îl coloră cu nori roz şi verzi, se amuză făcând apa şi la final privi încă odată. Aşa trecu o zi. Veni o altă zi în care Dumnezeu privi din nou la LoculLuiAlbastru şi râse mulţumit. În joacă, înconjură o porţie din acel loc cu un mic zid de verdeaţă înaltă. Trecu prin locul împrejmuit şi cu urmele paşilor Lui făcu nişte cărări în formă de lacrimi, ori petale, cine mai ştie. Apoi din sufletul Lui aninat peste pământul acela ridică flori de toate felurile şi zise Dumnezeu Bunul: „Fiecare floare să aibă suflet şi fiecare suflet la atingere, femeie să se facă!”. Şi toate florile se ridicară îmbobocite să privească spre soare. Şi aşteptau atingerea.

– Blasfemie, ţipă iar Nina, dar de astă-dată nimeni n-o mai auzi. Am continuat:

Gradina sufletului

Trecură zile, poate milenii, cine mai ştie cât, pentru că timpul universului nu are ritmul timpului nostru. Ar fi putut trece clipe, ar fi putut fi foarte bine milenii, ori doar o zi. După mine a fost o bătaie de inimă. În grădină intră o fiinţă. Semăna cu Creatorul, dar nu era El. Avea aceeaşi ţinută semeaţă, dar îî lipsea înţelepciunea şi bunătatea din ochii Lui, deşi la cum privea ştiai clar că le poate avea. Dacă ar vrea. Dacă s-ar bate pentru ele. Dacă… De undeva de dincolo de zid s-a auzit doar Vocea care zicea şoptit: „Ia, ca să nu fii singur şi ca să ai ajutor să fii înţelept şi bun. De vei atinge fără iubire, rău vei primi. Te vei nenoroci şi pe tine, vei ucide şi sufletul florii. Ia cu grijă, dar mai ales ia cu iubire, căci poţi alege cu adevărat o singură dată, chiar dacă vei atinge mai multe flori”. Fiinţa se apropie, privi în jur. Nu i se spusese cum să atingă. Trebuia să simtă din ea miracolul care s-o facă să dorească. Doar că a uitat asta. A luat după pofta ochilor, nu după chemarea miracolului din ea. Şi alegerea fiinţei acesteia avea să aducă în LoculAlbastru toate relele lumii.

De atunci încoace generaţie după generaţie de fiinţe intră în grădina cu flori a Sufletului să-şi caute viaţa într-o floare. Unele privesc şi nu aleg, altele ating la întâmplare şi primesc suflete nefericite, altele, pentru că nu-şi găsesc miracolul din ele, lovesc florile, le strivesc, le smulg petalele ori frunzele. Se rănesc şi pe ele, şi floarea, şi în final o ucid fără a aduce vreodată vreo femeie în fiinţă.

Cu toate acestea, fiinţele ştiu că atingerea lor trezeşte orice floare la viaţă. Dar prea puţine ştiu cum să atingă şi ce să facă cu sufletul care devine fiinţă vie în palma lor fără să-l strivească, ci să-l crească să le fie inimă şi suflare de viaţă într-o lume altminteri moartă. Foarte rar, apar şi acele fiinţe care simt. 

– Cum arată? Unde sunt?, ţipă aproape isterizată Nina.

Îi cunoşti după sclipirea din ochi. Când au găsit, se apleacă asupra florii, îi cuprind corola în palme, îşi apropie buzele de ea şi îi şoptesc taine pe care  le ştiu doar ei, de dinaintea facerii lumii, până când floarea li se deschide în căuşul mâinilor şi din ea se ridică femeia. Primul lucru pe care îl întâlneşte fiinţa chemată la lumină e alinul, mângâierea, sărutul, grija, atenţia. Petalele cad, fiinţa creşte şi înfloreşte ea însăşi. E un miracol  să-i vezi ieşind ca o singură  fiinţă din grădină, o fiinţă unică, un tot: el bărbat şi ea femeie. Asta dă speranţă oricărei flori că, cine ştie, poate şi vremea ei va veni să fie găsită şi făcută fiinţă vie la fel.

– Şi dacă a ratat bărbatul? Şi dacă a greşit floarea? Cu florile rănite ori ucise ce se întâmplă?, murmură Nina cu ochii umeziţi.

– Despre asta, am să vă spun data viitoare. Viaţa încă se scrie şi în corola fiinţei mele. Ori poate o să-mi spui chiar tu.

Se făcuse linişte deja de multă vreme, iar peste dealurile din jur, cobora lumina roşiatică a înserării. Vântul aducea miros viu de iasomie proaspăt înflorită.

Din seria: Poveştile genezei mele

Pe Lacrima o găsiti cu totul aici. 



Citiţi şi

Povestea pantofilor portocalii

Cine sunt eu să judec?

Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Mara / 14 May 2015 10:50

    Exista o vorba veche din batrani, care se aplica fara nici o exceptie – ce sadesti aia culegi ! Sadesti urzici – culegi urzici, sadesti flori – culegi flori !

    Reply
    • leo / 19 May 2015 7:21

      In poveste “florile” exista deja sadite de Dumnezeu.Uneori,in goana nebuna dupa emancipare unele aleg constient sau inconstient sa fie “urzici”!…Barbatii se indragostesc cu ochii,din pacate,altfel probabil nici nu ar mai fi barbati! Cand se baricadeaza ca intr-o cetate asediata desi nu le ataca nimeni,femeile nu prea mai pot fi femei! Ca barbat,ti-e greu sa intelegi de ce fac asta cand ar putea fi mai simplu,alegi bineinteles sa lupti,chiar daca fara prea multa convingere in reusita,in valtoarea luptei te trezesti batand cu pumnii intr-o cetate plina cu femei si te intrebi,nu era mai simplu sa oferi flori,nu era mai simplu in spatiu deschis,unde poti vedea si comunica liber!? De unde atatea obstacole artificiale,de unde atata lipsa de comunicare!?…De unde atata dispret!?…Lasati doamnelor trecutul acolo unde este si cunoasteti barbatii fara idei preconcepute! Din pacate imaginea de “cetate asediata” are mare succes!…Si se pare ca se vinde bine!

      Reply
    • Mirunel / 24 February 2017 0:29

      Se prea poate… Fiecare cu florile sale. Vad insa ca pe-aici e mai mult pelin prin comentarii. Si nu e din cel de tratament 🙂

      Reply
  2. lacrima andra / 19 April 2015 21:54

    Multumesc frumos. Venite de la un domn, aceste vorbe ma fac sa raman convinsa ca lumea poate fi si un loc perfect, fie si uneori, fie si foarte rar 🙂

    Reply
  3. leo / 19 April 2015 21:37

    Nu-i mai putin adevarat ca o parte din “florile” din gradina sunt de fapt ..”.urzici”,dar despre asta poate vom citi in viitor! Articolul asta mi se pare “prea perfect” si rotund si optimist si datator de sperante ca sa-l stricam cu ganduri negre si vorbe de ocara…

    Reply
  4. leo / 19 April 2015 20:39

    Fara cuvinte…Felicitari! Viata e cautare! Poti gasi sau…nu,viata-i riscanta ! Poti chiar “sa mori …din dragoste de viata”…

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro