Am stat într-un restaurant de pe lângă căminele Moxa și am așteptat 30 de minute un piept de pui obosit. Fără baterie la telefon. Ce să fac? Ce fac de obicei. M-am uitat la oameni. La o masă, o mamă de aproximativ 60 de ani cu fiul ei de aproximativ 35 discutau la o bere despre împărțirea casei bunicului. Bunicul, prezent și el la discuția de pe terasă, în scaunul cu rotile, în poziție imobilă.
– Asta dovedește că nu l-a iubit pe tataie! Ce pretenții să aibă de la casă?
Bătrânul stătea cu capul plecat într-o parte. Nu-mi dădeam seama dacă aude sau doarme sau dacă, măcar, mai trăiește. M-a marcat modul ăla rece ca vremea de afară în care se purta discuția, de parcă omul despre care vorbeau încetase de mult să mai existe și acum erau doar niște chestiuni birocratice: cine ia ce parte a proprietăților lui și cum îi va face asta să se simtă mai fericiți și împliniți în viitor. Cum o fi să înțelegi încă ce se întâmplă, dar să fii imobilizat într-un scaun cu rotile și să-ți auzi rudele abia așteptând să se debaraseze de tine? Dacă nu e asta o senzație ruptă din iad, e sigur un mic teaser de acolo.
***
Am plecat din restaurant fluturat de vânturi din trei direcții și m-am oprit la un semafor în colțul unei intersecții mici, unde o foarte mică bătrână îndura și ea în bătaia crivățului. Singurul motiv pentru care am observat-o e paltonul ei care o viscolea pe verticală.
Pentru câteva secunde incredibil de lungi, nu am știut dacă să o ajut, să îi las în jos paltonul care o făcea să pară de două ori mai mare decât era de fapt. M-am gândit ca nu cumva gestul ăsta să pară unul nepotrivit, care i-ar aminti și mai tare de cât de nasol e să fii mic într-o lume în care ajungi la mijlocul unui om mediu de înălțime (atât de mărunțică era).
Câteva secunde mai târziu, am făcut un pas în fața ei și am văzut-o mai bine. Avea figura îngrijită și expresia unei persoane care a avut controlul toată viața asupra lucrurilor care au depins de ea. Îmi dădea senzația că a învins multe situații mai neplăcute decât acel vânt, care o făcea sul în propriul palton.
Și totuși, ce situație, m-am gândit. Iat-o aici, în colțul unei străzi, la peste 70 de ani, de înălțimea unui copil de clasa I, prinsă în mijlocul unui vârtej pe care nu-l putea stăpâni cu mintea. M-am gândit că natura ne supune odată cu vârsta unei bătăi de joc pe care doar ea o înțelege. M-am gândit că timpul care se lasă peste om poate să fie extrem de crud, mai ales asupra imaginii pe care omul o are despre sine. Se crede și este în fruntea lanțului trofic, poate să anihileze planeta dintr-un buton și totuși, oricâte transfuzii cu sânge tânăr ți-ai face (cum se zice că-ncercase David Rockerfeller), vine un moment în care pare că lumea întreagă se debarasează de tine.
Una dintre profesoarele mele din facultate și una dintre cele mai dragi persoane 70+ din viața mea, zicea des că tinerețea și maturitatea reprezintă timpul ăla de dinainte să devenim o cantitate neglijabilă, care mai e luată-n seamă doar atunci când încurcă pe cineva și de care apropiații își amintesc rar, de regulă când trebuie să decidă „ce cimitir are gropi mai ieftine”. Nu vă imaginați că spunea asta într-un mod prea dramatic. Nu, o spunea și râdea atât de molipsitor, că n-aveai cum să nu râzi și tu. Mi-am amintit acolo, în stradă, episodul cu profesoara mea și, deși în facultate mă amuzau mereu spiritele ei, de data asta n-am reușit nici măcar să zâmbesc.
Când s-a făcut verde la semafor, ca tabloul să fie complet, femeia, care mai devreme era încovoiată în paltonul ei, a pornit pe trecerea de pietoni șchiopătând. Peste toate situațiile pe care le avea de depășit în fiecare zi, mai și șchiopăta.
***
În drum spre casă am trecut prin centrul vechi. Din niște baruri răsuna o muzică repetitivă și agresivă. La unul dintre localuri, erau becuri care imitau flăcări. Din două în două bodegi, dai de fete drăguțe care te invită-n înăuntru la un vin, o bere, un shot, un burger, cu niște ochi prietenoși, care devin brusc înfundați când treci mai departe. Și te simți prost că nu poți să intri-n toate localurile în care ești invitat, mai ales că știi că oamenii ăștia tineri, care au viața-n față, sunt plătiți cu comision per numărul de oameni pe care-i aduc înauntru. Acum ca acum, că încă-i vremea suportabilă, dar cum o fi să ai același job când se lasă iadul ăla adevărat?
***
Apropo de asta cu iadul. Mi-am amintit un moment cu bunica aia mai religioasă, cea care m-a învățat pe mine „ce e iadul”. Era o noapte, destul de târziu, eu aveam vreo șase ani. Ea stătea aproape de stadionul Lia Manoliu, unde concerta formația Metallica în noapte aceea.
Eram pe balcon cu ea. Mă ținea de mână. Se uita pierdută în depărtare. Muzica zguduia tot cartierul Balta Albă. Mi-a zis:
– Gabițică, a venit Apocalipsa. S-a pogorât Satana pe pământ, Gabițică. E iadul pe pământ. Hai să ne rugam!
Și uite așa mă rugam eu cu Buni la 12 noaptea să se termine iadul ăla de concert.
Bine, vorba unei prietene, măcar de s-ar asculta Metallica-n iad.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Mulțumesc, Adele! Trei ore care mi-au schimbat viața
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
