Reprezentaţiile cu “Febra Crăciunului” încep cam cu două, trei săptămâni înainte, prin toate spaţiile comerciale şi pe toate drumurile care duc într-acolo, fără spectatori, fiindcă toată lumea joacă după un scenariu rescris tot mai grotesc chiar de personajul colectiv “cumpărătorii”.
Nu ştiu eu prea multă religie, dar nu cred că Iisus le-a cerut adepţilor să-I sărbătorească ziua de naştere în vreun fel, necum să-i încurajeze la nebunii costisitoare în numele Lui. Deci, nu Biblia este sursa exceselor noastre de Crăciun, ci o poftă laică irepresibilă ce ne împinge să golim, ca în transă, mai întâi rafturile cu mâncare din hiper şi supermarket-uri, după care trecem la “ne-de-ale gurii”, unde reducerile au acelaşi efect halucinogen. Ne mână cu noaptea în cap, ne aşază la cozi neliniştite şi ne încaieră pentru te-miri-ce. Nici urmă de smerenie, dar nici de bucurie, pe feţele târguitorilor cu coşul cel mai mare. Nici în timp ce, şi nici destul de curând după ce au cheltuit peste mijloacele proprii, când mâţele vor începe iar să se teamă pentru coada lor.
Îmi amintesc că, înainte de criză, pe lângă recordurile personale legate de numărul de sarmale, de cârnaţi şi de pahare de ţuică care îl aduceau pe unul din zece români la Urgenţă după cea mai lungă, cred, vacanţă de iarnă plătită de pe planetă, ne mai ardea şi de Guiness Book: făceam cârnaţii cei mai lungi, tortul cel mai greu, bradul cel mai mare sau cea mai mare adunare de Moşi Crăciun. Acum, ori din lipsă de idei, ori de mijloace, am lăsat baltă astfel de ambiţii şi ne preocupăm cu sârg de transformarea unei sărbători creştine caritabile în ceva cu tot mai puţină legătură cu naşterea lui Isus şi dărnicia dezinteresată. Ori măcar cu acel decembrie şi cu toate speranţele rămase fete mari şi la 22 de ani.
Şi atunci zic: dacă tot intrăm an de an în jocul “de-a Moş Crăciun”, poate că e timpul să schimbăm ceva măcar în alegerea comercianţilor în favoarea cărora, luaţi de val, ne golim buzunarele sau ne ducem cardurile pe minus. De ce să nu folosim ocaziile acestea mai speciale, dacă tot cheltuim nişte bani, pentru a sufla puţin vânt în pânze micilor afaceri de pe lângă casa noastră? De ce să îmbogăţim China (just an example, după ce am văzut că în România s-au pus instalaţii de iluminat, chinezeşti, fireşte, de 1 milion de euro doar într-un oraş care aspiră la titlul de cel mai frumos ornat de Crăciun) şi să nu-i sprijinim pe întreprinzătorii care se străduiesc să supravieţuiască decent în vremuri potrivnice? Ca să nu mai întreb de ce nu oferim drept cadou, măcar celor apropiaţi, experienţe în loc de obiecte? Şi de ce, dacă tot alegem obiecte, nu facem daruri “consumabile” şi prietenoase cu mediul?
Un coş cu fructe, borcănele cu dulceţuri home made, o sticlă cu vin bun românesc provenit dintr-o podgorie mică, un abonament la un salon masaj, o sala de gimnastică, un bazin de înot, la un salon de coafură, la o spălătorie auto, la teatru, operă, operetă sau la o sală de cinema de cartier, la frizer, la un bistro cu proprietari care se dau peste cap să-şi facă clienţii să se simtă speciali, la un serviciu de curăţenie la domiciliu, ar putea fi un alt fel de cadou. Asemenea oferte, tot mai multe şi mai tentante (chiar vacanţele la băi sau în staţiuni fără fiţe de pe litoral sunt în perioada asta la jumătate din preţul lor de sezon), ar putea fi minunate cadouri-experienţe prin care împuşcaţi doi iepuri: oferiţi un răsfăţ celor care poate că nu şi-l permit şi ajutaţi afacerile mici să rămână pe linia de plutire.
Un gând bun de Crăciunul acesta şi poate până la celălalt ne schimbăm filosofia de a-l sărbători. 🙂
Citiţi şi
Spiridușul din bradul de Crăciun
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
