Costache locuia în mahalaua bunicii. Venea dintr-o familie obișnuită, cu mulți copii, cu tată și mamă alcoolici. Se certau și, deseori, se băteau. Costache era repetent și tăcut. Avea o privire încruntată și un corp voinic. Nu l-am văzut niciodată zâmbind. Mâinile, bătătorite de muncă, cu palmele mereu strânse în pumn. Printre copii circulau diferite legende despre el. Că nu are sentimentul fricii și că noaptea merge în cimitir și dezgroapă morții. Le scoate dinții de aur și îi vinde ceasornicarului.
Toți copiii îl ocoleau și se temeau de el. Eu mă temeam cel mai tare. În primul rând, că eram străin în mahala. În al doilea, fobiile mele erau alimentate de propaganda bunicii. Când nu eram chiar pe placul ei zicea „Ai hai… că acuș îl chem pe Costache”.
Pentru toți copii, ca și pentru mine, Costache devenise Omul Rău. Seara ne adunam în uliță să ne jucăm în nisip. Făceam castele. Când cineva făcea un castel mai mic și, din gelozie, voia să ne strice joaca, striga: „Vine Costache”. Noi, cu ochii turbați de spaimă, fugeam fiecare pe la casele noastre, de ne scăpărau călcâiele.
Într-o zi, mama m-a trimis la bunica să-i duc plăcinte cu vișine pe care tocmai le scosese din cuptor. Erau fierbinți și suculente și mama le-a pus într-o pungă, iar punga a învelit-o într-un ștergar de cânepă. Mergeam prin praful de vară cu rucsacul meu de vacanță și simţeam căldura plăcintelor, de parcă aveam în spate un calorifer. Era timpul când salcia era suculentă și, în drum spre bunica, încercam să meșteresc un fluier de „polițist”. În mâna dreaptă țineam cuțitașul meu elvețian, cadou de la tata, iar în cea stângă, crenguța de salcie. Mă apropiam de casa bunicii și nu știu de ce mă gândeam la Scufiţa Roșie care se temea de lup. Eu tare mă temeam de Costache. În dreptul porții bunicii, colac peste pupăză, apare, ca din pământ, Costache cu două găleți cu apă, proaspăt turnate de la fântâna cu cumpănă.
Rucsacul cu plăcinta din spate se prefăcuse pe loc într-un sloi de gheaţă. Rămăsesem așa, stană, în fața inevitabilei morți. Vocea mea devenise un pârăiaș secat și nu aveam nici cea mai mică forță s-o strig pe bunica care trebăluia prin curte, la o aruncătură de băț. Cu acest sentiment fatal, aproape automat, îi întind foarte stângaci lui Costache cuțitașul meu elvețian, iar de pe buzele mele tremurânde se rupe o frază la nimereală.
„Ia-l…ți-l dau ție. E bun de curățit nuci”. Ochii lui Costache se făcură brusc ca două portocale maronii, iar fața se înălbi ca piatra de var. Se uită la mâna mea și la lama strălucitoare a cuțitațului elvețian, lăsă gălețile să se prăbușească la pământ și o rupese la fugă în direcția de unde venea.
Nu l-am mai întâlnit mult timp pe Costache. Primăvara, pe toți băieții de vârsta lui i-au luat la armată, iar pe Costache l-au lăsat acasă. Era surd din născare și de o bunătate rară.
Când m-am întors din armată, am venit s-o văd pe bunica. Sub nucul de lângă casă, stătea Costache cu o prăjină în mână. În lipsa mea devenise ajutorul ei. Venise să scuture nucile. Din buzunarul de la pantalonii ponosiți, legat cu o ață de feștilă, atârna cuțitașul meu elvețian.
Citiţi şi
Delta Dunării – un loc ce trebuie văzut măcar o dată în viață
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
