Vineri, 18 august 1978
LESJE
Îmbrăcată în halatul ei alb, Lesje coboară, ocolind unduitor stâlpul totemic în drumul ei spre subsol. Astăzi nu face muncă de laborator, dar, chiar și‑așa, poartă halatul. Asta o face să simtă că aparține acestui loc. Pentru că ea chiar aparține acestui loc.
Își amintește cum îi urmărea cu privirea cândva pe cei de acolo, în vizitele sale de sâmbătă, bărbați și femei, dar mai ales femeile, cum pășeau hotărât de‑a lungul coridoarelor sau cum intrau repede pe ușile marcate cu NUMAI PENTRU PERSONAL. Pe atunci, considera halatele niște semne distinctive ale naționalității, ale apartenenței la ceva. Își dorise atât de mult să poată și ea să treacă prin ușile acelea: taine, chiar minuni, dincolo de ele. Acum are chei, se poate duce aproape oriunde, e familiarizată să jongleze cu fragmentele de roci, cu cioburile, cu grămezile prăfuite de hârțoage nesortate. Taine, poate, dar nicio minune. Cu toate acestea, aici e singurul loc unde ar vrea ea să lucreze. Pe vremuri, nu exista nimic la fel de important, și nici acum nu este. Este singura comunitate pe care o prețuiește.
Nu va ceda. Cu pumnii vârâți în buzunarele halatului, pășește pe dușumeaua subsolului, printre lăzile cu manechine de indieni în hainele lor de ceremonie furate, și cu măști sculptate, voioase, înspăimântătoare. Merge vioi, de parcă ar ști unde se duce; dar, de fapt, se ostoiește, străbătând încă o dată Muzeul în minte, de la cap la coadă, încăpere cu încăpere familiar, o litanie a obiectelor. Cât de curând va sosi clipa în care n‑o să‑l mai vadă deloc?
Uneori se gândește la Muzeu ca fiind depozitarul cunoașterii, resortul învățaților, un palat construit în căutarea adevărului, cu aer condiționat deficitar, dar totuși un palat. Alteori, e o grotă a bandiților: trecutul a fost vandalizat și aici e prada. Aici zac hălci de timp, aurite și înghețate; ea e unul dintre gardieni, singurul gardian, fără ea întregul edificiu s‑ar topi precum o meduză pe plajă, n‑ar mai exista trecut. Știe că e, de fapt, tocmai invers, și anume că fără trecut n‑ar exista nici ea. Totuși, trebuie să persiste cumva să creadă în propria‑i importanță. E amenințată, e nesățioasă. Dacă trebuie, se va încuia într‑una dintre lăzile acestea, cu o mască păroasă pe față, se va piti și n‑o vor mai scoate de acolo.
Au să‑i ceară să plece? Adică, să demisioneze. Nu știe. O paleontologă gravidă e o contradicție în termeni. Treaba ei e să dea nume oaselor, nu să creeze carne. Vorba e că nu i‑a venit menstruația de două ori la rând. Ceea ce s‑ar putea să fie din cauza a ceea ce se numește surmenaj. N‑a fost încă la analize, să i se confirme, nu s‑a gândit mai departe de faptul în sine. Va fi o mama necăsătorită. Bineînțeles, un lucru care devine din ce în ce mai obișnuit, dar ce‑o să facă atunci Dr. Van Vleet, un domn de școală veche care, în mod evident, nu trăiește în anul 1978?
Și ce‑o să facă Nate, ce‑o să facă ea? Greu de crezut că un asemenea act de neglijență din partea ei ar putea avea consecințe cuantificabile pentru ceilalți oameni, fie și așa puțini câți sunt ei. Deși trecutul e un sediment compus din asemenea acte – miliarde, trilioane.
Nu e obișnuită să fie cauza a ceva. Pe peretele biroului, arborele evoluției își întinde ramurile ca un coral spre tavan: Pești, Amfibieni, Therapsida, Thecodontia, Arheozauri, Pterozauri, Păsări, Mamifere și Omul, un amărât de punct. Și ea însăși alta, și în interiorul ei alta. Care, la rândul său, se va exfolia. Sau nu; s‑a gândit și la asta. Ar putea să facă un chiuretaj, să oprească timpul. Știe că e mai simplu acum decât era pe vremuri. Nu i‑a spus încă lui Nate, nu e nevoie s‑o facă. Totul ar merge ca înainte. Nu‑și dorește asta. Nu știe dacă el va fi încântat sau furios sau disperat; e posibil ca, având în vedere simțămintele lui față de ceilalți doi copii ai săi, să fie toate trei. Dar indiferent care ar fi reacția lui, știe că reacția ei finală nu se va baza pe asta. Nate a fost strămutat, fie și doar o idee, din centrul universului.
Urcă scările din spate și o ia înainte, prin sala cu costume europene, pe lângă Expoziția de Artă Rurală Chineză, pentru care are un interes deosebit. În vreme ce o ia pe după colț spre scara principală, vede o siluetă pătrată, întunecată, la etajul de deasupra. E Elizabeth. Elizabeth n‑o vede. Se uită peste balustradă, la rotonda de jos. Lesje nu crede c‑a mai văzut‑o pe Elizabeth așa, inconștientă. E ca și cum ar fi în ultima zi din viața ei. Pentru Lesje, nu e un lucru obișnuit; se gândea că Elizabeth e o permanență, ceva ca o icoană. Însă Elizabeth stând acolo, singură, neconectată, e mai scundă, uzată, banală; muritoare. Are liniile chipului și ale trupului prăbușite. Cu toate că știe că sarcina ei n‑o va clinti cu nimic pe Elizabeth, ba, poate, o va face să întârzie cu divorțul cât mai mult posibil, ca să‑i demonstreze ceva – ce, că e prima soție? – Lesje nu‑și amintește de ce s‑a temut atâta de ea.
Peste douăzeci de ani va fi la fel? Vor fi femei mai în vârstă, babe, îmbrăcate în negru, tăcute; ostile; fără să se întâlnească vreodată, dar păstrându‑se una pe alta ferecată în cap, o zonă tainică, întunecată, precum o tumoare sau un vârtej negru din mijlocul unei ținte. Cândva, poate vor fi bunici. Brusc îi trece prin cap o idee nouă, și anume că tensiunea dintre ele două va fi o povară pentru copii. Ar trebui să se oprească. Totuși, nu‑i vine să treacă prin circul zâmbetelor și al gesturilor aprobatoare; nu în clipa asta. Se pitește în liftul deschis care o duce în sus.
Intră în Galeria Evoluției Vertebratelor, drumul greșit, trecând pe lângă semnul EXIT. Se simte ușor amețită, probabil pentru că n‑a mâncat toată ziua. Prea multă cafea. Se așază pe bordura capitonată ce separă trecătorii de dinozauri. Tânjește să fumeze o țigară în crepusculul tihnit al cretacicului, înainte să pășească afară, în vipia de după‑amiază, dar știe de pericolul de incendiu. Mai bine se odihnește un pic. Și aici e cald, prea cald, dar măcar e întuneric.
Iată‑le pe vechile ei cunoștințe, ce‑i sunt familiare precum iepurașii de companie: Alosaurus, carnivorul, Chasmosauruscu cioc de papagal, Parasaurolophus cu creasta lui ca un corn de cerb. Sunt doar oase, oase și sârme, într‑un peisaj de plastic prăfuit, iar ea e om în toată firea; de ce continuă să‑i considere în viață?
Pe când era mult mai tânără, credea, mai bine zis încerca să creadă că noaptea, când Muzeul era închis, obiectele dinăuntru își duceau o viață numai a lor; ce bine‑ar fi fost să fi putut afla o cale într‑acolo, ca să vadă și ea! Mai târziu, a abandonat gândul acesta în favoarea unuia mai puțin extravagant: e‑adevărat, obiectele arătau tăcute și nemișcate, dar, pe undeva, exista vreo ustensilă sau vreo forță (o rază secretă, energie atomică) care să le readucă la viață. Comploturi copilărești, bazate, fără doar și poate, pe cartea ciudată science‑fiction de benzi desenate sau pe acel matineu de Crăciun, suita Spărgătorul de nuci, la care o târâseră ai ei când hotărâseră, un dezastru, că ar trebui să se apuce de balet.
Totuși, acum, ridicându‑și privirile spre tigvele imense ce se înălțau deasupra, în lumina slabă, la coloanele gigante și la gheare, aproape că așteaptă ca aceste făpturi să‑și coboare degetele spre ea, salutând‑o prietenos. Deși, dacă ar fi fost vii cu adevărat, ar fi luat‑o la sănătoasa sau ar sfâșia‑o. Urșii, totuși, dansează pe muzică; la fel și șerpii. Ce‑ar fi dacă ar apăsa pe butoanele de la diafilme și, în loc de discursurile obișnuite sau de țipetele de morsă sau de focă folosite pentru a simula vocile de sub ape ale reptilelor marine, s‑ar înălța un cântec necunoscut? Muzică indiană, murmurată hipnotic. Încercați să vă imaginați, scrie în broșura pe care a făcut‑o ea, un ghid pentru părinți și profesori, cum ar fi dacă dinozaurii s‑ar trezi brusc la viață.
Ei i‑ar plăcea; i‑ar plăcea să stea acolo, timp de o oră, fără să facă nimic altceva. Ar închide ochii, iar fosilele și‑ar urni picioarele, una după alta, mișunând de colo‑colo, în crângul cu arbori readuși la viață, cu carnea coagulându‑se ca gheața sau ca o burniță în jurul lor. Ar dansa tropăind pe scara Muzeului în jos și ar ieși pe ușa din față. În Queen’s Park ar răsări ferigi de doi metri jumătate, soarele ar deveni portocaliu. Ar azvârli acolo câteva libelule de tipul gigant, niște flori albe și galbene, un lac. Ea ar păși prin frunziș spre casă, o expediție de una singură.
Dar nu are puterea să facă așa ceva. Fie și‑a pierdut credința, fie e prea obosită; în orice caz, nu se mai poate concentra. Frânturi de imagini noi apar nepoftite. Se uită în jos la pietriș, la crâmpeiele de scoarță, la cicadele prăfoase de pe partea cealaltă a bordurii, la mii de kilometri depărtare.
Mai în față, se strecoară ferm, vrea nu vrea, ceea ce Marianne ar numi viața ei. E posibil s‑o fi dat în bară. Asta se subînțelege referitor la maturitate: ajungi în punctul în care ai impresia că ți‑ai dat viața peste cap. Ar fi trebuit să afle mai multe, în avans, ar fi trebuit să studieze mai mult, până să se arunce cu capul înainte; dar nu‑i pare rău.
E drept, există șansa să fi făcut ceva stupid. Poate de mai multe ori. Sau să fi făcut ceva înțelept, dintr‑un motiv stupid. Îi va spune astăzi lui Nate, în seara asta. O va ierta, oare?
(Nu de iertare are ea nevoie; în orice caz, nu din partea lui Nate. Ci ar prefera să ierte ea pe cineva, cumva, pentru ceva; dar nu e sigură de unde să înceapă.)”
Fragment din volumul Înainte de Eden semnat Margaret Atwood care va apărea în curând în colecția Corint Fiction, traducătoare – Gabriela Nedelea.
Citiţi şi
Păi, eu te-am pus să te faci curvă?
Mâine-poimâine fac 50 de ani și parcă nu-s ai mei
Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
