Trimis: Duminică, 1 Iulie 2012, 14:35
Wow! Maria! −
Ştii? Când citesc rânduri scrise de cineva foarte apropiat mie într-o anumită perioadă a vieţii, dar cu care am înterupt relaţiile în ultimii ani şi trec prin viaţa respectivului (INTENSĂ, de altfel!) în câteva randuri, mă simt extraordinar de copleşită. Copleşită de cât de repede a trecut timpul, de câte situaţii şi experienţe a trăit respectivul şi parcă mă simt într-un film, fără să-mi dau seama că şi viaţa mea, probabil, e văzută la fel.
Când mi-a povestit anul trecut B de tine − scurt, concis, cum ştii că se pricepe ea mai bine − m-au dat peste cap toate veştile. Că tatal tău s-a dus, că ai plecat în UK, că yoghinul tău te-a bulversat şi că − atunci când te-a vrut − era prea târziu, că ai cunoscut un francez, CĂ AI UN COPIL!!!!, că te-ai mutat în Franţa….cred că l-am înnebunit pe C (soţul meu) căteva săptămâni cu tine, bătându-l la cap cum aş putea să te găsesc. Nu ştiam nici nume de familie, că B nu şi-l mai aducea aminte pe al soţului tău (P…). Deci, am fost înnebunită de câte am aflat, concentrat, în câteva zile despre tine şi vroiam mai mult. M-a bucurat enorm când mi-a zis B − acu’ câteva zile − că a reluat legătura cu tine.
Nici nu ştiu de unde să încep: înainte de toate o să te rog să ignori eventualele derapaje din partea mea (eu trăiesc de vreo 3 ani într-o lume nu foarte socială, destul de gri şi cu multe apăsări) − o să încerc să păstrez o aură câtuşi de cât pozitivă.
Da, am plecat şi eu în Franţa cu M în 2008 (după licenţă) şi am stat până în 2009, când am trăit primele semne ale unei apăsări urâte (care urmau să-şi arate colţii mai intens de-abia peste câţiva ani) şi am hotărât să mă întorc în ţară, înapoi. Aici am urmat cursul normal al vieţii: am fost cerută de soţie, am acceptat, ne-am căsătorit, am stat cu maică-mea şi cu taică-miu doi ani, m-a înşelat în timpul ăsta (şi am aflat, apoi, că a mai făcut-o şi-n alte dăţi, chiar la început, în C), m-a părăsit în zece minute (cu două zile înainte de Crăciun!), am slăbit 15 kile în două luni, am divorţat, am luat-o razna un an de zile şi m-am destrăbălat oribil (distracţie la maximum), l-am cunoscut pe C la fix doi ani de la divorţ (C, la rândul lui, era divorţat de două zile când ne-am cunoscut şi a urmat un an de relaţie aproape “on the rebound” cu mine), am făcut-o pe I (are acum doi ani şi e foarte simpatică) şi încerc să supravieţuiesc. La doi ani de la divorţul de M mi s-a declanşat o stare oribilă, care m-a împins la a-mi da demisia de la locul de muncă, separare totală de toţi prietenii/cunoscuţii/familie. Nu am ieşit din casă câteva luni bune, decât drumuri obligatorii, nu mai răspundeam la telefoane, nu mai scriam niciun mail, NIMIC…am fost la un pas de suicid şi singura motivaţie să-mi continui viaţa a fost să rămân însărcinată. Deci, am făcut copilul dintr-o motivaţie pur egoistă, aceea de a trăi! Am rămas gravidă şi nu am mai putut urma tratament medicamentos, iar sarcina mea a fost un coşmar/calvar (din punct de vedere emoţional, nu fizic…fizic, totul a decurs mai mult decât ok). Acum sunt o casnică frustrată, urâtă, îngrăşată pe motiv de “fericire”, isterică şi fără nicio urmă de fericire, tânjind în permanenţă după o lume utopico-idilică.
Asta, apropo de faptul că ai spus că eşti, dar nu eşti tu − înţeleg perfect.
Îmi pare nespus de rău că nu ţi-a plăcut Franţa − eu o ador, acum că nu mai am acces la ea. E firesc, de altfel! Visez toată ziua doar Provenţa şi Sudul magnetic. Am cont pe Facebook (apropo, dacă ai şi tu, să ne căutăm şi acolo, poate te văd şi eu la faţă) şi i-am înnebunit pe toţi cu pozele mele culese de pe la diverşi, din Provenţa, Andalusia, Toscana şi altele asemenea. Eu mâine aş pleca, dacă aş avea ce face şi unde mă duce: urăsc ţara asta, urăsc B-ul, s-a umplut de mitocani, de gri, de praf, de urât, de corporatişti puşi pe achievment-uri de diverse categorii, de curve ariviste, de neamuri proaste şi gherţoi. Îl tot bat pe C la cap să plecăm din România (el lucrează în IT şi ar fi la căutare pe oriunde, că e un domeniu fără moarte), dar ăsta e un tradiţionalist convins: mutarea vieţii lui a fost să plece de la mă-sa şi de la tac-su la aproape 30 de ani….două blocuri mai la vale. Plus că nu ştie franceza, iar francezii vor să le vorbeşti limba, nu contează cât de bun eşti din punct de vedere profesional. Aşa că, singura variantă ar rămâne UK, dar mă gândesc cu groază ce mă voi face eu cu vemea aia; sunt meteo-dependentă şi când sunt două zile de ploi aici sunt on the edge cu stările urâte.
Ideea e că vreau să plec, vreau s-o iau de la zero altundeva, vreau să încerc să trăiesc (sunt “on hold” de 3 ani!!!), vreau să îmi revin, vreau să-mi fac prieteni şi nu-mi prea iese, din păcate! Aşa că − îi mulţumesc oricărei entităţi care ne ajută − C căştigă destul de mulţi bani că să ne permitem 2-3 vacanţe sănătoase pe an, cu care mă mai amăgesc: peste 2 zile urmează să plecăm în Toscana, iar la toamnă în Provenţa. Şi asta e amăgeala mea…în rest, stau toată ziua doar cu I (în parc, acasă, la plimbare, pe la bunici), nu mai ştiu nimic în afara ei, nu mă gândesc la un job (pentru că am lucrat într-un domeniu totalmente nepotrivit mie, în care nu mă mai întorc, dar nici nu am altceva la care să mă pricep. De aici o adevărată dramă pe care o trăiesc de anii ăştia încoace şi de aici şi jobo-fobia mea − noroc cu C, care nu ştiu dacă mă înţelege neapărat, dar nu mă obligă să fac nimic în sensul ăsta). Ca şi tine, aş vrea un pic de timp doar pentru mine, dar mă tem că nu aş şti ce să fac cu el.
Cam asta se întâmplă − pe foarte scurt − cu mine şi viaţa mea urâtă, iar copilul nu a reuşit să îmi aducă multe raze de bucurie până acum. Din contră, sărăcuţa a preluat din griul şi încrâncenarea mea şi e un copil îngrozitor de dinamic, irascibil, neatent şi − pe de altă parte − foarte sensibil şi plângăcios.
În fine, mă bucur că eşti ok, că mesajul tău e relaxat (nu încrâncenat, ca al meu!) şi sper să ţinem legătura de acum înainte. Aştept să îmi scrii şi tu mai multe despre tine, ca să mă simt un pic mai bine, după tirada mea de mai sus.
Te pup şi va urma o tăcere un pic mai lungă, deoarece plecăm către Italia marţi. Aştept veşti de la tine şi îţi ataşez o poză cu noi trei ca să te delectezi şi ca să vezi ce amprentă îşi pun timpul şi viaţa asupra unora.
Trimis: Luni, 2 Iulie, 2012 17:25
Doamne, ce fetiţă frumoasă ai, Ruxandra, şi nici soţul n-arată rău. Îmi pare rău că M s-a comportat aşa, am rămas mută când ţi-am citit mail-ul, nu mă aşteptam la atâta cinism − înţeleg că te-a traumatizat toată istoria asta cu Marcel, e normal, eşti umană, ai sentimente.
După câte vezi, aici e două noaptea, sper ca mail-ul meu să fie coerent, sunt un pic obosită. Vreau să-ţi mulţumesc că ai fost atât de deschisă cu mine şi mi-ai spus toate lucrurile astea despre tine, ştiu că nu-i uşor, mulţumesc de încredere! Îmi pare rău că nu eşti fericită, e greu să-ţi găseşti locul în lumea asta, mai ales dacă eşti o persoană sensibilă. Trebuie să fii bună cu tine însăţi şi s-o iei uşor, lucrurile or să se schimbe, un copil e un full time job, aşa că nu te mai învinovăţi că n-ai nu ştiu ce carieră, pentru că nu prea ai timp să te gândeşti. Pe de altă parte, nu-i întotdeauna uşor să ştii ce vrei cu adevărat, puţini sunt oamenii care au viziune. Ce încerc eu să-ţi zic e să nu iei lucrurile în tragic, eşti un om care merită să fie iubit, ai multe de oferit şi cumva o să-ţi găseşti drumul.
‚Griul’ e un prieten vechi, crede-mă că ştiu ce-nseamnă sa fii abătută: cred c-am avut mai bine de cinci ani, poate mai mult, în care am fost într-o stare absolut neagră. Te-nţeleg când spui că ai avut un copil din disperare, e exact ce s-a întâmplat cu mine şi cu P: am avut un copil pentru că nu mai vedeam altă ieşire. E bine, e rău? Nu ştiu, dar am început să am încredere în viaţă cumva şi-mi dau seama că nimic nu se întâmplă întâmplător. Cred sincer că perioada asta de lipsă de încredere şi tristeţe maximă m-a ajutat, într-un fel, să mă descopăr pe mine însămi, într-un mod dureros, dar se pare că e ceva lumină la capătul tunelului. Nu ştiu cum, dar o alchimie s-a produs.
Ce pot să-ţi spun sigur e că nimic nu durează veşnic: am citit o grămadă despre depresie, am ajuns să văd un terapist (foarte sweet tipul, dar nu făceam decât să plâng când îl vedeam, tipul mă aştepta cu pachetul de şerveţele; se pare, însă, că tot plânsul ăla mi-a făcut bine), am început să iau nişte cursuri la universitate pe chestii care mă pasionau (am luat un curs de un semestru despre Jung, acum am plonjat în studiul sufismului cam de un an), am întâlnit oameni cu care chiar am ceva în comun şi pentru prima oară am început să mă simt bine (deşi nici eu n-am un job în momentul ăsta şi trebuie să-mi iau unul, pentru că mă despart de P).
În România există o presiune socială enormă, trebuie să ai nu ştiu ce job ca să exişti în ochii lumii şi, ce-i mai trist, în ochii tăi. Mi-a luat ceva timp să realizez că trebuie să-mi găsesc drumul meu şi vocea mea interioară şi ce-o fi, o fi. M-am simtit atâta timp o ratată, încât am ajuns într-un punct în care mi-am zis că nu mai pot să continui aşa, să mă abuzez eu pe mine însămi – de ce aş face chestia asta? Dupa care, am început să mă relaxez şi să iau lucrurile aşa cum sunt − sună ca şi cum aş fi găsit secretul fericirii, într-un moment din viaţa mea în care chiar n-am motive să mă simt aşa, dar, nu ştiu de ce, ceva în mine s-a solidificat, ceva îmi spune că o sa fie bine şi, cel mai important, că nu sunt singură. Cred că sunt norocoasă, pentru că O e un oraş special: sunt tot felul de evenimente, cursuri, muzee, ce vrei tu, cred că ţi-ar plăcea. Tocmai m-am întors de la un festival de muzică africană, de asta-s încă trează la ora asta. Aşa că, dacă vrei să te muţi în Anglia, încearcă O − crede-mă, merită! Mi-ar plăcea să te am aproape, plus am prieteni aici care sunt mai mult decât ok, n-ai fi singură. Sunt de acord că vremea e absolut oribilă, mai ales anul ăsta, dar crede-mă că atunci când e frumos afară e absolut splendid, natura e superbă. Eu m-am obişnuit şi cu vremea, cred că în România mi s-ar părea prea cald.
Bref, mi-e dor de tine şi mi-ar plăcea să te văd. Nu te învinovăţi pentru I (ce nume frumos!), eşti şi tu om şi faci ce poţi, acceptă lucrul ăsta. Ea te iubeşte oricum, ştii lucrul asta! Viaţa e cum e, e bine să faci greşeli, e bine să fii confuz, e bine chiar să fii deprimat, dacă vrei − cum, altfel, am învăţa? Eu ştiu că pe mine ce m-a ajutat a fost să încep să studiez ceva care m-a pasionat dintotdeauna (psihologia, apoi arta, acum sunt până-n gât în sufism). Încearcă să înveţi ceva nou, o limbă străina poate, tu eşti inteligentă şi cred că ai nevoie să-ţi pui creierul la muncă, o să-ţi dea satisfacţie.
Te pup, mulţumesc pentru poze, arătaţi toţi bine. Eu nu ştiu dacă am vreo poză recentă care arată decent, dar o să văd (ţi-am trimis câteva poze cu mozaicurile mele, ăsta-i hobby-ul meu în momentul de faţă).
Te pup, sper să ai o vacanţă superbă, profită de soare şi mănâncă bine. Vorbim în curând.
Primul schimb de scrisori îl găsiți aici.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
