De vreo doi ani, sunt pe fb. (În paranteză fie spus, e interesant modul în care spunem sunt pe fb (sau pe alte media), ca și când existența ta, cel puțin o parte din ea, începe și se termină cu asta; cât despre stau pe fb sau stau pe telefon, mi se pare la fel de inspirat; cum a știut ea, limba, să numească o realitate care i se construiește în fața ochilor – pasiv, spre deosebire de activul sunt pe fb -, o realitate la care alegi să te uiți din afară, să-i fii așadar, spectator; nu numai verbele sunt transparente în semnificația lor, ci și prepoziția; nu e în sau cu, ci pe, ceea ce mă duce cu gândul la acapararea canalului sau, dimpotrivă, la contemplativa survolare a lui).
Deși nu voi dezvolta, pentru că nu ăsta este motivul pentru care am scris articolul, voi spune, cât mai rapid pot, că a fi pe fb vine la pachet cu o serie de dezavantaje: procrastinarea, asaltul hemoragic de cereri de prietenie al, mai mult sau mai puțin, militarilor americani în retragere, fotografii cu câini, pisici și flori, trimise compulsiv în mesaje private, intruziuni – în spațiul și mai ales în timpul tău – de lanțuri de rugăciuni și binecuvântări care nu trebuie întrerupte, care te incapacitează și te tensionează – să n-o faci, e problematic pentru cel care-o trimite, s-o faci e incongruent cu tine -, invitații – tot în masaje private! – la croaziere de lux, spa-uri din alte locuri decât acelea unde te găsești sau chiar surprinzătoare împărtășiri de biografice succese ale expeditorului, aflat într-un moment de satisfacție profesional-livrescă, ca să nu mai vorbesc de diferite tipuri de „leapșă”, pe cărți, filme, artiști și cântăreți – joc fain în sine, dacă s-ar potrivi, iarăși, în vreun fel, cu programul și felul tău de-a fi.
În fine, nu despre ele vreau să scriu aici, ci despre o idee care nu-mi dă pace de ceva vreme.
Fb-ul ăsta, cu pozele lui cu tot, este o formă – și mă refer aici doar la persoanele foarte-foarte singure sau foarte-foarte depresate sau depresive sau anxioase sau cine știe în ce pasă, mai puțin bună –, mai bine zis, poate fi o formă de ajutor. Unul acceptat cred și scriu, dar înțeleg prin asta primit, sau și mai bine, nerespins, care nu te obligă la nimic, de fapt, pe care îl poți considera cum vrei, un ajutor secret, neștiut, benevol și asumat poate, în imperfecțiunea lui, conștientizat sau nu. E, până la urmă, un mijloc de a te simți nesingur, despre care știi, firește, că nu înseamnă lumea reală (?!), dar care permite conectarea cu toți, la tot și la toate. Dacă accepți asta, dacă simți nevoia să faci asta – să te conectezi cu lumea prin acest tip de cordon ombilical -, mai ales când tu știi că traversezi o perioadă când ești mai puțin vesel, mai puțin optimist, mai puțin sociabil, dacă exact în această perioadă, în loc să plângi sau să te izolezi sau să te iei de gânduri, alegi să faci asta, fie și să procrastinezi, să te uiți la alți oameni prin acest fel de gaură imensă a cheii, ei, bine, atunci, atunci e bine că ești pe fb. Mai bine să fii pe fb decât să cazi în cea mai neagră depresie.
Cu prietenii – nu detaliez, deși ar fi interesantă și povestea cu ce fel de prieten e prietenul de fb, poate uneori minunat și parcă regăsit, știut dintotdeauna, poate alteori doar conjunctural sau acceptat umoral, cine mai știe -, cu lumea lor sau cu întreaga lume pe care tu ai construit-o când ai dat accept sau request. E un fel de a fi în lume, de a fi între oameni, firește că nu e tot ce îți trebuie, dar e ceva. Cel mai bine ar fi să cobori în stradă, dar poate vine și asta. Deocamdată te uiți la lumea din imagini, la postările cu animale cute de pe toate meridianele, la câini și pisici, flori, artiști și cântăreți, munți și parcuri, amintiri din copilărie și adolescență, întâlniri fabuloase între oameni, întâlniri semnificative pentru trecutul comun și alb-negru al oamenilor din poză, dar complet obscure pentru tine, comemorări și aniversări, căni de cafea, de ceai, farfurii de mâncare (poate ți se face totuși foame, n-ar fi rău să mănânci) după rețeta bunicii, dar și participări la maratoane, la concursuri, simpozioane, lansări sau proteste, sfaturi de viață, de iubire, de viață maternală, lumea se mișcă, nu-i dracu’ atât de negru, recomandări diverse, indignări diverse, bancuri diverse, supărări politice, livrești, partinice, amoroase, didactice, mundane, apoi însemnări criptice sau dimpotrivă, pletorice, eliptice sau și mai bine comice, toate astea și poate multe altele, te ajută, vreau să cred, să ții capul la suprafață. Poate dacă vrei, postezi și tu ceva. Și dacă oamenii dau like (și de ce să nu dea?, trece vreo postare fără like?, dar și mai bine ar fi adore), asta chiar te face să zâmbești (de ce nu?). Nu e mult, dar e ceva. Singurătatea poate se mai subțiază, dacă începi o conversație sau răspunzi la o postare, nu mai e atât de densă, ea, tristețea, ea, depresia, ea, ceața asta cenușie din jur.
Poate că nu e așa rău să fii pe fb.
Nu e o terapie, firește, să fii pe fb. Dar când îți pâlpâie sufletul de amenințarea vreunei depresii, de singurătate sau de îngrijorări o mie, poate că e mai bine să faci fie și asta decât nimic. E un semn că nu te lași pradă. E mai bine să te uiți la lume, la imagini cu animale și povești, e mai bine să postezi ce ai gătit sau ce ai citit sau ce vrei tu decât să te iei de gânduri negre. Cordonul ăsta ombilical artificial te poate ține legat cu lumea. Plămânul ăsta artificial te ajută să respiri.
Apoi poate ieși afară în stradă și poate începi să zâmbești, nu?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
