Corabia nebunilor pentru-a-nu-știu-câta-oară

(fragment)

Ne-am cocoţat la ultimul nivel al vaporului grecesc Byzance pe la zece seara, după ce ne-am moşmondit cu bagajele, neştiind exact ce haine să luăm cu noi. Am lăsat apartamentul din Constanţa cam vraişte, fiindcă până şi în ziua plecării, dimineaţa, ne-am scufundat în micul golf de lângă Tomis, unde echipa noastră de arheologi descoperise, cu câțiva ani în urmă, rămăşiţele unui templu închinat lui Venus Genitrix. Aşa că pe la prânz încă am mai avut vreme de sporovăială cu Dinu şi Petru, amicii noştri de lucru, scufundători şi arheologi precum noi doi, cei care ne porecliserăm Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem Kore şi Korin. Am înfundat în valiză mai multe perechi de blugi şi o droaie de tricouri, iar eu şi vreo câteva fuste lungi și eșarfe, câţiva cercei orientali, my style, nişte pulovere şi cam atât. În insula Cythera, unde prietenul nostru Aris ne chema în ospeţie, era îndeajuns de cald pentru luna mai. Şi chiar la Athena, unde voiam să ne oprim câteva zile, fiindcă mergeam în Grecia pentru întâia dată şi-aveam de gând să scotocim pe îndelete prin vechile temple. Nu ne-am sinchisit să ne ascundem tatuajele flower-power de pe braţe, deşi nu mai eram neapărat juni şi rebeli. Korin avea 39, iar eu eram cu un an mai mică. Vaporul nostru grecesc, cu care urma să călătorim până la Pireu s-a dovedit a fi o rablă care mirosea a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar, ce-i drept, se numea Byzance. Ştiam că la ultimul nivel o să ne zgâlţâie de o să ne sară capacele, dar ne amuzam deja pe seama noastră şi a călătoriei de pomină. La felul în care cheltuiam banii în prostie pe cărţi, albume şi muzică, nu era de mirare că ne luaserăm bilete pe vapor la clasa a doua, dar primisem cabină la clasa a treia, de fapt.Lumea se strânsese pe toate platformele, lângă noi se găsea un ţigan de mătase, frumuşel, înalt, subţirel, care vorbea în stânga şi-n dreapta ba româneşte, ba ungureşte, ba engleză. Ţigan afacerist, spilcuit, m-am holbat la el, fiindcă era apetisant, îţi venea să-l mănânci ca pe o prăjitură, nicidecum să faci afaceri cu el. Am auzit apoi în preajma noastră sporovăieli în nemţeşte şi poloneză şi am zărit un grup de femei planturoase, care îşi expuneau cărnurile cu nonşalanţă.- Iată ce înseamnă comoditatea carnală şi lipsa de râvnă estetică. Sunt la modă femeile coapte şi fanate, s-a dus vremea femeilor-şnur, a scobitoarelor, îmi zise râzând Korin.

– Măcar aşa am şansa să devin vizibilă, i-am întors-o eu şmechereşte, fiindcă începusem să mă îngraş puţin şi nu mai eram o hipiotă slăbănoagă ca odinioară.

Pe vapor, atmosfera se dovedea a fi previzibil pitorească, fiindcă nimeni nu era corăbier profesionist, ci amator. Apoi vaporul s-a desprins din portul Constanţei, căldura nocturnă era plăcută, mă mâncau, nu ştiu de ce, buricele degetelor, așa cum mi se întâmpla întotdeauna când urma o aventură. Chiar înainte să rămânem singuri în larg, cu platforma noastră de plutire de parcă era o arca lui Noe pentru homleși, am trecut pe lângă un şlep întunecat pe care scria Arhanghelos. Să fi fost un semn?! Apoi am auzit susurul amestecat al călătorilor de tot soiul, prunci răsfăţaţi, maturi fumegăcioşi, insomniaci, jucători de cărţi, femei nesigure pe ele, pleznituri, apa la closet şi tot aşa. Luminiţele de pe mal se zăreau îmbietor şi paşnic, deşi, la o cotitură, vaporul a făcut o asemenea mişcare încât noi, cei din coadă, am fost udați leoarcă. Ne-am dus să ne schimbăm şi să punem hainele la uscat şi atunci, prin hublou, am auzit vocea unui călător sfătos care-i explica nu-ştiu-cui că există şaisprezece tipuri de noduri marinăreşti, că unele seamănă cu nişte spânzurători, altele cu nişte chei, altele cu nişte cruci. Am aţipit pe nepusă-masă şi, când m-am trezit în noapte, Korin nu mai era în cabină. Dar s-a întors după vreun sfert de ceas.

– Am fost să trag o ţigară, mi-a zis, iar mirosul de tutun încă îi aburea din pulovăr. Pe punte e o foşgăială de toată groaza, umanitate cu vârf şi îndesat, ferfeniţită din Europa şi Americi, plus Balcanii năduşiţi de efluvii africane. L-am zărit şi pe căpitan, un grec bărbos şi îndesat, cu mutră de pişicher, zici că ar putea fi Bachus nu altceva.

– Dar Bachus nu-i doar pişicher, ci și năpraznic, am zis eu.

– Deh, zâmbi Korin, e totuna.

Apoi, în zgâlţâiturile deja mai lente ale vaporului împuţit am adormit amândoi. Ne-am trezit imediat după miezul nopţii, în strigăte şi sfaturi cumva lătrate şi am ieşit imediat pe punte. Toată lumea se deşteptase, de fapt, cu de-a sila, din pricină că vaporul se împotmolise, la prima vedere. Se întâmplase că un mic vapor de croazieră, care părea pustiu, plutea în derivă. Până la urmă nişte bărbaţi înfofoliţi, iviţi de pe ambarcaţiunea în derivă, au ieşit şi au legat cu chiu cu vai frânghiile care le-au fost aruncate de mateloții de pe Byzance. Uriaşul nostru vapor se oprise ca să împiedice vântul să răstoarne ambarcaţiunea în impas şi să lumineze operaţiunea de salvare. Eram deja în întârziere, aşa că toată lumea bombănea către micul vapor în derivă. N-am mai adormit, ci am stat să zărim Istambulul în zori, ar fi trebuit să ajungem pe la patru dimineaţa, dar n-a mai fost să fie așa. Pe Byzance era atmosferă de tavernă încinsă, se auzeau zdrăngăneli la chitară de tot felul, de la Bob Dylan, la Sinead O’Connor ori Pink Floyd. Căpitanul însuşi şi adjunctul său dădură o raită ca să ne anunţe că vom ajunge la Istanbul cu o întârziere de o oră. Apoi, metropola turcească s-a ivit cu aroma ei arăbească, cu palmieri şi cu un rest nepotolit încă de arşiţă. Din pricina zorilor, peisajul se sălbăticise, malul se făcuse oranj şi mirosea iute, a oţet parcă, iar cerul se desfăcuse, şi el, în culori amestecate. Am auzit, de undeva din port, de pe ţărm, behăituri de oi şi scâncituri de copii, dar venite de foarte departe. Oraşul era aşezat în straturi, lat, dar cumva ţepos, ca un scaiete. După o droaie de manevre, vaporul a adăstat în port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a îngăduit să coborâm vreme de trei ore să ne dezmorţim. De mirare, am nimerit la o cafenea tocmai la spartul unui chef. Aveam dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua, aşa că nu voiam altceva decât să mă mişc. Era vânt bătăios dimineaţa, urechile îmi vâjâiau, dar încetul cu încetul mă trezeam.

– Zeiţo, nu fi năzuroasă, îmi zise Korin. Poftește să facem o tură de inspecţie prin port, cât ne ajunge timpul.

Nu voiam altceva decât să beau o straşnică şi înnegurată cafea turcească. Am ales, în cele din urmă, după ce ne-am fâţâit în port, o cafenea cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua era în stil vechi. Lumina începuse să se cureţe. Băieţi tineri şi ameţiţi se târau spre casele lor, undeva, în vreme ce bătrâneii îşi începeau în tihnă ziua la cafea. Eram lenevoşi şi noi, motanii şi pisicile. Era pentru întâia dată că desluşeam o dimineaţă mediteraneeană, îi ascultam pe bătrânei bârfind molcom pe limba lor, vedeam câini şi pescăruşi adormiţi. Dar simţeam şi mirosul dafinilor. Se auzeau muezinii mustrători şi totodată alinători. Marea era murdară în port şi împroşca, din când în când, resturi menajere. Mă umpleam de arome, lumina devenise cristalină şi perfectă, dar pentru dumnezeii musulmani trebuia să venim altă dată, deocamdată venisem pentru zeii greci, nerăbdători să dăm nas în nas cu ei. Istanbulul, nu ştiu de ce, avea să fie străin pentru mine. Nu am luat-o pe ulicioare, iar după două cafele straşnice ne-am îmbarcat. Pasagerii se înmulţiseră, am zărit un tibetan somnolent pe punte, aşezat în lotus, pe jos, pe o rogojină, apoi franţuji fumând simandicos Gauloise, precum și ţigănimea autohtonă cu puradei cu tot, gureşă cât încape. Mâine era azi. N-am mai adormit până când am ajuns în Pireu şi am stat trează mai apoi o zi şi jumătate, cât a durat plutirea până în faimosul port al lumii greceşti.

– Suflețelule, mă tachină Korin, ştiu sigur că zeii sunt printre noi, chiar dacă încă se ascund pe coclauri. Pe-aici profeţii au destulă vreme să domine suprafaţa, dar asta nu înseamnă că nu există şi cei ascunşi.

– Glumeţule, am zis eu, nu mi-e frică de apolinici şi de raţionali. Iar dac-ar fi să-i găsim pe zeii greci, apoi aş vrea să-i găsim pe toţi, fie chiar şi la înghesuială. Nu-i nevoie de focuri de artificii, numai zei să fie!

La câteva ceasuri după Bosfor, insulele greceşti începură să se arate cu nemiluita. Turcoaz, măsline, carne de oaie, brânză de capră, nisip secetos ca sacâzul şi o leneveală de piatră semi-preţioasă. Căpitanul Patmu, aşa îl chema, veni să ne dea raportul şi să ne invite pe toţi la pub-ul vaporean căruia îi spuneaJohnnie’s bar, aşa că i-am urmat sfatul şi, ca toţi începătorii Eladei, am gustat uzo. Aroma de ghimbir era intensă şi îmi sfârâia pe limbă. Şi Korin, dar şi eu, ajunsesem deja să ne dăm coate la vreo trei pahare de uzo, fiindcă nu aveam chef de citit, iar de dormit nu mai era cum, aşa că am zărit insula Lemnos cu ochii înceţoşaţi mai întâi. Dar părea să fie o insulă cuminte şi curată, săpată şi îngrijită ca o grădină a Domnului. Orăşelul din port avea casele sclipitoare de la atâta var, iar apa mişca nişte cute senine şi adâncite. După mulţimea călugărilor şi a bisericuţelor cocoţate pe coline am priceput imediat că turismul religios era prosper aici, chiar dacă fără frenezii ori spume la gură. De altfel, figurile de călugări pe care le-am zărit în preajma portului erau ba bonome, ba uşor încruntate, de cât stăteau în grotele lor albe şi răsucite de melc. Erau mulţi scaieţi şi multă stâncărie care coborau spre port. Mă întrebam ce moaşte de sfinţi se vor fi găsind pe aici? Căpitanul Patmu ne-a îngăduit să stăm o oră în Lemnos, chiar la botul corăbiei unde se găsea o bisericuţă mică şi curată, cu fresce decolorate şi cumva stâlcite, unde capetele sfinţilor aduceau cu nişte hârci descărnate.

– Nu ar fi trebuit să dăm pe gât trei pahare de uzo, i-am zis lui Korin. Sunt puţin matolită şi, deşi mi-e somn de mor, n-aş putea dormi nici să mă pici cu ceara.

– Zeiţo, îmi zise Korin, de-abia dacă suntem ameţiţi vom putea pricepe Elada aşa cum se cuvine! Pe amicii noştri mai mari şi divini nu prea cred că îi vom găsi, treji fiind.

Ne intrase în cap ideea fixă, de când descoperisem, în apele Mării Negre, templul lui Venus Genitrix, că într-un fel sau altul am putea avea norocul să-i întâlnim cândva pe zei, în carne şi oase.

Liniştea din insula Lemnos ajungea cât pentru o viaţă întreagă atât era de atingătoare. M-am pus să sporovăiesc cu o pisică neagră cu bot alb şi am mâncat o plăcintă, apoi am zăcut pe terasa cu butoaie pline de muşcate a unei cafenele de unde portul insulei Lemnos se zărea parcă strâns în pumnul meu. Korin s-a aruncat în apa rece a plajei de lângă cafenea, apoi s-a încălzit cu baclavale proaspăt scoase de la cuptor. Şi duşi am fost, căpitanul Patmu era zorit, aşa cum şi trebuia să fie. Lumea începuse să moţăie de-a-mpicioarelea, dar nimănui nu-i mai trecea prin minte că ar fi putut să doarmă. Apoi, la nici două ceasuri, era deja prânzul, ne-am trezit în Lesbos. Oho! Merita să vii în Elada ca să te bucuri de lucrurile simple. Pesemne că era vorba de un prânz sărbătoresc, întrucât în portul din Lesbos se găsea o tavernă uriaşă şi arhiplină. Băştinaşii sărbătoreau vreun sfânt al locului, căci de pe puntea vaporului ne-am zgâit cu toţii la patru bărbaţi care dansau îndrăcit. Apoi cercul mic al dansatorilor s-a lărgit, fiindcă s-au prins şi femei în joc, iar numărul dansatorilor a ajuns la vreo douăzeci. Am fi poftit să dănţuim şi noi, cei de pe vapor, dar n-am avut curajul. Simţeam un drăcuşor mic în tălpi, dar n-am schiţat nici un gest, ci am tropăit doar în gând, întrucât ştiam că nu aş fi putut să mă dau în stambă. În Lesbos nu ni s-a îngăduit să coborâm în port, ci doar să privim de pe punte, în timp ce băştinaşii plini de viaţă îşi vedeau de dansul lor.

Bucătarii de pe vaporul nostru bizantin erau şi ei, ca toţi grecii, mari plăcintari, aşa că ne-am înfruptat din plăcinte cu carne şi smochine şi n-am uitat defel de uzo. La un moment dat am început să jucăm şi cărţi, Korin şi cu mine, doar noi doi, fiindcă n-aveam poftă să intrăm în vorbă cu nimeni, deși ne plăcea amestecătura limbilor de pe vapor şi sonorităţile care împestriţau puntea.

– Şi, totuşi, îţi spun că nu mă-nşel, căpitanul ăsta Patmu are ceva de Hefaistos în el, e mic şi îndesat şi parcă şchioapătă de un picior.

– Hah, am izbucnit eu, de şchiopătat, şchioapătă şi dracu’, atunci când rătăceşte prin lume!

– Poate că şchioapătă dracu’, dar acum suntem în Elada, aşa că fă bine și renunţă la apucăturile tale de creştină.

– Eu sunt o ecumenică, am râs ţuguindu-mi buzele.

– Bogdaproste, dădu din cap, cu tâlc, Korin.

***