Duminică-seara, într-un fel de linişte individual compusă, am răscolit cutia poştală şi-am găsit două reviste. Ştiam de ele, mi le cadorisise acolo, frumos împăturite, Rodica. De când mă ştiu, revistele şi ziarele nu voiesc a le începe altfel decât de la coadă.
Aşa c-am început cu „Dilemateca“, numărul 88, întâlnindu-mă pe ultima ei pagină cu scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu, adresată fiului său, Alexandru. Vă pun aici vorbele care nu-mi dau pace din clipa-n care le-am citit:
„Depuis mardi dernier, je vous attends à Faraoane. J’ai passé des heures et des heures à regarder la chaussée de Focşani, dans l’espoir de voir poindre à l’horizon votre voiture. Enfin, aujourd’hui, samedi, j’ai compris que vous ne veniez plus. C’est une forme nouvelle de ce triste bonheur, d’attendre quelque chose qui ne vient pas.“ (De marțea trecută, te aștept la Faraoani. Am petrecut ore după ore privind șoseaua de Focșani, în speranța de-a întrezări mașina la orizont. Și, în sfârșit, azi, sâmbătă, am înțeles că nu vei veni. E o formă nouă de fericire tristă, să aștepți ceva ce nu mai vine.)
Mi s-a făcut, dintr-odată, frică. Pur şi simplu, m-am văzut în locul lui şi nu doar al lui. Am văzut luminile din mâinile bunicilor mei şi mi-a mirosit a mama şi-a tata. Parcă m-am pierdut, cumva, de mine-mare, de mine-mamă. Am fost copilul aşteptat. Şi m-a durut.
Când a trecut, mi-am văzut fata alergând prin casă, învăţând pisica un tango argentinian şi-ameninţând-o cu nerăbdarea şi cu pedeapsa manifestă. Dacă nu pune labele pe ritm, o-nchide-n cameră cu o manea. A funcţionat.
Pe urmă, fata mea a obosit şi, aşa cum fac copiii, las’ că nici noi nu ne plimbăm departe, a început să aibă cam cinci nemulţumiri la zece secunde, toate exprimate ferm şi niciuna volatilă.
Îmi ţineam capul în mâini, gândindu-mă la liniştea mea, cea de după culcarea ei. În timpul ăsta, în capul şi-n mâinile astea, adevărul e că şi-n spaima asta hieratică, am văzut-o mare pe fată. Mare şi departe. Altundeva. Venind la mine când… poate.
Şi-am înţeles. Copiii noştri nu sunt ai noştri. Nu e nimic de avut acolo. Copiii sunt daruri, cele mai dulci poame din toate edenurile, pe care le primim şi de care ne bucurăm, fiecare, după putirinţe.
Suntem binecuvântaţi să-i avem tot timpul lângă noi… o vreme. Până se fac suficient de mari în puterile lor încât să plece de-acasă. Până se fac suficient de independenţi încât să ne transforme pe noi, cei care venim acum seara acasă plini de aluviunile zilei şi le spunem, uneori, „Lasă-mă un pic, abia mai respir…“, în aşteptători profesionişti, performanţi, olimpici.
Mă duc acasă, să-mi legăn fata…
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
