Casa bunicilor mei iși avea pereții împodobiți cu tablouri frumos înrămate, din care zâmbeau, prietenos, cele mai familiare chipuri. Astfel, mă obișnuisem să văd zilnic ochii inocenți, de un albastru clar, ai verișorului meu, imortalizat în prima lui zi de școală; zâmbetul fericit al mamei, care tocmai îmbrăcase rochia de mireasă. Tot pe unul din pereți era tabloul ce îi înfățișa pe bunicii mei, tineri și eleganți. Ce n-am știut însă mult timp, era faptul că fotografia aceea veche purta în ea, mai ales, absența cuiva.
Poate că orice fotografie are o poveste a ei. Dar, cu siguranță, fotografiile vechi ascund cele mai impresionante povești.
Atunci când oamenii își programau vizita la fotograf, când se aranjau special pentru a-și imortaliza o anume clipă din viață, pe care să și-o amintească mereu, ziua în sine devenea una memorabilă.
Noi ne-am obișnuit să facem poze cu telefonul. Facem multe. Și tot multe le pierdem. Nici măcar nu ne mai obosim să le scoatem pe hârtie. Iar clipele… ah câte clipe risipim! Și câte surâsuri dăm uitării.
Oare bunicii noștri zâmbeau des?
Știm că traiul lor n-a fost ușor. Și încă mi-e greu să-mi imaginez cum își duceau viața pe timp de război.
Dar știți ce mă frapa pe mine cel mai mult, atunci când eram mică? Să ascult poveștile bătrânelor, mai ales ale celor de la sate, care mărturiseau, cu resemnare: „Am avut șapte copii, dar au trăit doar cinci. Eh, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…”. Atât de multe femei aveau astfel de povești, care pe mine mă cutremurau.
În primul rând, mă miram cum de făcuseră atâția copii?! Iar apoi mă uimea seninătatea cu care vorbeau despre micuții pe care-i pierduseră. Era pur și simplu un dat pe care îl acceptaseră, ca pe un lucru firesc.
Se bucurau însă nespus de copiii rămași, care le alinau bătrânețile și pe care abia îi așteptau să le treacă pragul.
Schimbări mari s-au petrecut între timp în percepțiile oamenilor. Copiii au început să se nască mai puțini, iar “generației cu cheia de gât” i-a urmat “generația copiilor-minune”, centrul universului fericiților părinți. Părinți care nu-și mai pun fotografiile pe pereții camerelor de locuit, ci pe cei ai rețelelor de socializare.
*
Fotografia despre care vorbesc este ultima, cea din dreapta (nu o am la București…)
În tabloul de care vă vorbeam, bunicii mei nu zâmbeau. Era un detaliu pe care recunosc că nu-l remarcasem, privind mereu fascinată ori coafura bogată a bunicii, ori chipul tânăr al bunicului. Însă, într-o zi, pe neașteptate, bunica mi-a vorbit despre povestea din spatele fotografiei.
Bunica era o femeie puternică, pe care nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată plângând. Și totuși, privind tabloul, ochii i s-au umezit. Mi-a mărturisit că din fotografia aceea veche, în culori sepia, lipsea cineva. Și că doar ea reușea, cu ochii minții, să-l mai vadă, în dreapta ei, pe copilul care lipsea din fotografie.
– Care copil? am întrebat, privind stăruitor tabloul.
– Știi, dacă n-ar fi plâns așa de tare în ziua aia, poate că acum mi-aș mai fi alinat suferința, măcar privindu-i poza.
Nu putuse să-l ierte niciodată pe bunicul pentru hotărârea lui de atunci. Și nu putuse niciodată să se ierte nici pe ea, pentru că-i dăduse ascultare.
Băiețelul de care mi-a vorbit, întâiul ei născut, fusese prezent atunci când făcuseră fotografia. Se îmbrăcaseră cu toții frumos de dimineață și se prezentaseră la ora fixată, pentru prima lor poză de familie. Însă copilul de doar un an și jumătate se speriase așa de rău de aparatul foto, încât n-a contenit cu scâncetul. Așa că bunicul a decis să facă deocamdată, doar ei, poza.
– E prea mic, s-a speriat. Nu-i nimic, venim când mai crește puțin.
Astfel, cu inima îndoită și cu zâmbetul pierit de pe buze, bunica a acceptat. Doar că, din păcate, băiețelul n-a mai crescut. Firul vieții i s-a intrerupt în jurul vârstei de doi anișori.
A fost printre puținele dăți în care mi-a vorbit de băiețel. Se învinuia pe ea pentru că-l pierduse pe cel care o numise primul “mama”. Îi învinuia pe doctorii care nu reușiseră să-i salveze trupușorul firav.
Și încă mă mai mir că nu îndrăznise să spună, în ziua aia, că dorința ei cea mai fierbinte ar fi fost să-l strângă în brațe, să-l vadă crescând. Ci doar că sufletului ei pustiit i-ar fi fost de ajuns să-l privească într-o fotografie…
Toate articolele Ramonei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
