Am venit înaintea dumneavoastră să vă spun povestea mea. Și vă mulțumesc că ați ales să fiți aici.
Până la 11 ani, am fost și eu un copil adorat, dar într-o zi de martie 1943, Totul s-a schimbat. Și am devenit un copil ascuns. Je suis un enfant caché.
Mă aflam la bucătărie atunci. Sora mea mai mare, care avea deja 18 ani, îmi pregătise, ca în fiecare zi, tartinele cu gem. Pentru mine, sora mea era ca o mamă, chiar eram în grija ei, pentru că mama noastră avea multă muncă în gospodărie și îl ajuta și pe tatăl meu, care deschisese un atelier cu produse din piele. Tatăl meu se afla internat în acea zi, pentru probleme pulmonare. În urmă cu două decenii, el venise din Polonia în Belgia pentru o viață mai bună. Adevărul este că, la fel ca mulți alții de pretutindeni astăzi, venise din sărăcie. Acesta este motivul pentru care am o simpatie deosebită pentru refugiați și migranți, nimeni nu pleacă dintr-un loc pentru că e bine. Tatăl meu, fără un ban în buzunar, a acceptat slujba pe care și-a găsit-o la acel moment. A lucrat într-o mină, unde s-a îmbolnăvit, așa că după câțiva ani a demisionat, s-a căsătorit cu mama, care venea din nord, și și-a deschis afacerea de marochinărie.
Vă spuneam că eram în bucătărie când a intrat poliția. Am chemat-o pe mama, cu care au schimbat câteva cuvinte și apoi ni s-a comunicat scurt că trebuie să plecăm toți cu ei.
– Și cel mic? a întrebat mama.
– Da.
Am fost reținuți o lună, apoi am fost urcați într-un tren, fără să ni se spună destinația.
Era un tren de marfă, nu avea ferestre și eram înghesuiți unul în celălalt. Lumina intra doar prin acele mici crăpături care se formează uneori la îmbinări.
La un moment dat, cineva a reușit să deschidă o ușă foarte îngustă, prin care câțiva au reușit să se strecoare, iar mama mi-a spus să merg și eu. Era noapte, nu vedeam nimic în jur, dar am simțit o bară de metal udă, așa că am apucat-o și am sărit. M-am rostogolit pe terenul cultivat și surprinzător nu am avut nicio zgârietură. Dar eram singur și speriat, pentru că mereu mă gândisem că mama va veni cu mine. Și încercam să-mi amintesc cuvânt cu cuvânt ceea ce îmi spusese să fac.
Adevărul, ei bine, adevărul este că, după toți acești ani, sunt astăzi aici pentru că am ascultat-o pe mama, care mi-a spus să mă strecor pe ușa aceea îngustă. Și să sar. Am putea spune că am fost un copil ascultător.
Ce sfat i-ați da unui copil de azi, bun de urmat poate într-un mâine incert?
– Studiază, iubește-ți vecinii și țara.
Credeți în Dumnezeu?
– Astăzi eu sunt ateu. Dar până la 11 ani am fost crescut ca un bun practicant, tatăl meu chiar a adus pe cineva acasă să-mi vorbească despre religie. După vârsta de 11 ani și până astăzi, am ajuns să cred că Dumnezeu este în oameni, nu invers. După ce mi s-a întâmplat, evident că am început să mă întreb, am început să mă îndoiesc: Cum poate Dumnezeu să lase să se întâmple asta? Apoi mi-am dat seama că am scăpat pentru că am ascultat-o pe mama și am crezut-o pe mama când mi-a spus să cobor din acel tren. Și am scăpat pentru că au fost oameni care m-au ajutat și care m-au ascuns. Acest gând a fost ancora mea de multe ori de atunci. Deci, nu mai cred în Dumnezeu, dar cred în oameni.
Cum de ați fost sigur că mama și sora dvs. au murit?
– Veștile circulau. Au ajuns și la mine, trecuseră aproape doi ani de când am fost luați din casă, de când mai multe familii m-au ascuns. Mama avea peste 40 de ani, iar sora mea 18. Imaginați-v-o pe mama ca pe o femeie mai în vârstă decât acelea de azi, pentru că atunci nu erau atât de multe produse de frumusețe.
În anul 2023, este ceva de care vă temeți?
– Nu mi-e frică de nimic!
Ne-a luat prin surprindere. Nu răspunsul, ci decibelii care l-au acompaniat. Nu a fost nicio persoană în sala aceea care să nu se cutremure, așa că până la unul participanții au început să bată din palme frenetic, mai multe zeci de secunde, aproape compulsiv, și asta pentru că domnul Simon a strigat din toate puterile:
„J’ai peur de rien!”
Nu a șoptit și nu a rostit pe un ton conversațional normal. Și a lăsat să se vadă câtă frământare interioară încă mai are. Eu îi adresasem întrebarea, cerându-mi scuze pentru franceza mea imperfectă, de parcă franceza avea vreo însemnătate în acel cadru. Clișeu.
A tăcut, pe gânduri, iar când aplauzele s-au potolit, a reluat calm:
– Dar… aveți grijă, mereu sunt pericole în jurul nostru. Este adevărat că viața este frumoasă, este foarte frumoasă. Dar este și o luptă continuă, pe care omul trebuie să o înfrunte cu mult curaj.
Ce părere aveți despre Holocaust?
– Sunt evenimente și termeni a căror înțelegere nu o am. Spune-mi tu, ce este acela antisemitism? Eu pot să înțeleg aversiunea față de o persoană – pot exista pur și simplu elemente care te fac să nu-i placi pe câțiva. Dar un popor? Să te confrunți cu un popor este imposibil, pentru că nu poți să-i urăști pe toți oamenii.
V-ai iertat chinuitorii?
– Da. Pentru mine, este important să iert, dacă sunt îndeplinite două condiții: persoana în cauză își cere iertare și regretă. M-am întâlnit, de exemplu, cu fratele unuia dintre ofițerii care ne-au arestat în acea zi fatidică de aprilie, el a insistat mult. După acel moment, a devenit fratele meu. Da, ai înțeles bine: fratele abuzatorului meu este fratele meu astăzi.
Cum a continuat viața după acel moment?
– Sunt căsătorit, am copii și nepoți. Dar toată viața mea m-am luptat cu depresia. Și la un moment dat m-am împrietenit cu muzica. Știi, eu sunt pianist de jazz fără să fi studiat partituri. Muzica a fost unul dintre reperele mele constante de-a lungul vieții. Sora mea a fost pianistă, a cântat mult Chopin, iar eu am crescut ascultând pianul ei. Când am urcat aici chiar am observat că școala are un pian în spatele cortinei, poate ar fi bine să vă cânt ceva la sfârșit.
Și ne-a cântat. filmare
Dar numai după ce a răspuns la toate întrebările elevilor și însoțitorilor elevilor. Timp de trei ore a vorbit non-stop, cu un timbru vocal deosebit, cu un vocabular bine îngrijit, care a potențat felul în care articula cuvintele. Din când în când sorbea câte o înghițitură de apă. Datorită profesiei, m-am gândit, a păstrat povestea într-un ritm cursiv și lucid, cu reveniri doar pentru a adăuga un element nou.
Și ne-a încântat.
A început timid, ca un băiețel de 11 ani care tocmai sărise din tren, a traversat câmpurile și speriat, în zori, bătea la ușa familiei de țărani:
– De unde vii ?
– De la Bruxelles, știți, trebuie să mă întorc acolo, pentru că m-am pierdut de familia mea…
– Ah, dar ești departe, suntem la 80 km de Bruxelles, trebuie să faci baie, să mănânci și apoi da, te însoțim la tren.
Ne-a spus că a ales să bată la ușa unei case mici și sărace. Știa de la familia lui că toate casele mari, frumoase erau ocupate de atacatori. Țăranii la ușa cărora s-a întâmplat să bată l-au lăsat să poarte costumul fiului lor și l-au încurajat să nu se teamă, pentru că ei știu că în realitate este un evreu scăpat din trenul care trecea prin sat. I-au mai spus că trebuie să scape, dacă a ajuns la poarta lor.
Și a scăpat.
Pianul și-a accelerat ritmul și parcă toți l-am văzut ascuns timp de câțiva ani pe la diverse familii din Bruxelles.
Apoi a studiat dreptul și într-o zi a devenit avocat – practică și astăzi.
– Eu eram literat, nu aveam nicio înclinaţie spre ştiinţele exacte. Și am devenit avocat pentru că mi-a fost uşor să învăț, dar în primul rând din mândrie: pentru a le arăta chinuitorilor mei că sunt deasupra lor și că pot contribui la o lume mai bună.
*****
Dialogul, la care s-a nimerit să pot să fiu prezentă, a avut loc la Bruxelles, la invitația Centre Scolaire du Sacré-Cœur de Lindthout. Mai jos, un fragment din scrisoarea directorului:
‘’Întâlnire cu domnul Simon Gronowski / datorie de memorie
Dragi părinți,
Dragi elevi,
Pe 20 martie, la ora 19:30, vă invităm să vă alăturați pentru o întâlnire cu domnul Simon Gronowski.
La 11 ani, pe 17 martie 1943, a fost arestat de Gestapo la Bruxelles, împreună cu mama și sora sa. Va fi singurul supraviețuitor al familiei sale. În timp ce era într-un convoi către lagărele morții, „printr-o minune, am sărit din tren și am scăpat”, spune el. Mama și sora i-au murit la Auschwitz, iar tatăl său, Leon, devastat de dispariția lor, a murit la câteva luni după încheierea războiului.
Astăzi mărturisește acești ani de groază și cântă muzică pentru a rupe izolarea. La aproape 80 de ani de la evadarea sa, domnul Gronowski, în vârstă de 89 de ani, este doctor în drept, are doi copii și patru nepoți. Este și pianist de jazz.
Suntem foarte norocoși să îl putem primi și sperăm că veți fi interesați să auziți de la unul dintre ultimii martori, despre ororile care au rezultat din iluziile politice și rasiale.’’
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
