V-ați aștepta poate să spun, ca mai toți intelectualii români care se respectă, ”Eu nu mă uit la televizor”. Recunosc că mă uit. Aproape în fiecare zi, după amiaza sau seara, când nu mai am putere pentru lucrurile importante. De multe ori, rămân minute bune la o emisiune care îmi provoacă inițial o reacție de respingere puternică. Mă ajută să rămân mai bine ancorată în lumea, foarte eterogenă, în care trăim. Să descopăr lucruri pe care le gândesc și le fac oameni diferiți de aceia împreună cu care trăiesc și muncesc eu, grație alegerilor mele și ale lor. Mă ajută să fac un exercițiu de ascultare empatică și activă, de înțelegere a celuilalt diferit și, totodată, de gândire critică… foarte util pentru o calitate mai bună a vieții fiecăruia dintre noi; și foarte util pentru munca mea cu oamenii, în care ascultarea, empatia și înțelegerea celuilalt fără să-l judec sunt cruciale.
Zilele acestea, la o astfel de emisiune – aceeași la care, cu ceva timp în urmă, o doamnă oferea detalii despre viața ei sexuală într-un mod atât de transparent încât, în opinia mea, putea fi interpretat ca reclamă la un serviciu de acest tip –, se ”dezbătea” fuga de acasă a unei adolescente. Tatăl este în direct, prin telefon. Adolescenta intră și ea în direct, prin telefon, iar moderatorii o intervievează. Nu știu, sau ignoră, că sunt obligați prin lege să ceară acordul părinților pentru aceasta. Nici tatăl nu pare să știe că are acest drept. Îi cere fiicei fugare să închidă telefonul, în loc să-i ceară moderatorului să oprească interviul. Îmi imaginez că, dacă adolescenta ar fi fost mai rebelă, interviul ar fi continuat, în pofida solicitării explicite a tatălui. Emisiunea a continuat cu o – aparentă doar – focalizare pe adulți: părinți în căutare de soluții pentru dorințele=condițiile de întoarcere acasă (!) pe care le pune fiica fugară.
Dacă ar fi un caz singular, aș spune că e un accident. Dar nu e. E, dimpotrivă, o practică tot mai frecventă a posturilor noastre de televiziune; foarte probabil și a presei scrise, însă nu am suficient timp să fac o cercetare sistematică – acest articol se vrea doar un semnal de alarmă în fața unui fenomen social periculos. Vedem adesea minori în emisiuni mondene sau de tip tabloid. Auzim adesea ”dezbateri” cu privire la minori în astfel de emisiuni, care sunt prin definiție, și ar trebui să rămână, emisiuni pentru adulți. Pentru că emisiunea e declarat mondenă sau de divertisment, invitații sunt, pe bună dreptate, aleși din lumea mondenă și showbiz. Prezența lor acolo e perfect îndreptățită; rolul pe care și-l asumă acolo nu mai e îndreptățit: am creat vedete după standarde românești, acum creăm și experți în științele copilăriei și educație tot după standarde românești???
Dacă am acceptat, în opinia mea mult prea ușor, că televiziunea, și mai ales emisiunile respective, nu are/nu au rol educativ – ”argumentul” care e invocat de fiecare dată când sunt apărate interesele comerciale, subiectele de senzație, lunecările de limbaj, trupurile mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate etc. –, nu înseamnă că trebuie să acceptăm acum și să separăm copilăria de educație și dezvoltare sănătoasă, ori educația și dezvoltarea copiilor de o abordare profesionistă. Oriunde vorbim despre un copil trebuie să vorbim despre educație, dezvoltare sănătoasă și protecție atentă a tuturor drepturilor lui. Și oriunde vorbim despre educație, dezvoltare sănătoasă și drepturi ale copilului trebuie să abordăm lucrurile din perspectiva științelor copilăriei și ale dezvoltării, respectiv să apelăm la specialiști, la profesioniști autentici, de nivelul cel mai înalt pe care îl ating, atât cât îl ating, profesioniștii din România. Vedetele, oricare ar fi standardele după care sunt numite ”vedete”, nu pot deveni cei mai buni experți ai noștri în orice (chiar dacă au absolvit o facultate, fie ea și de psihologie sau științe ale educației, ori au și o firmă de servicii care se adresează copiilor).
Ați constatat că, atunci când vorbiți despre copii sau doar despre copiii vedetelor, crește ratingul? Vreți să vă implicați în rezolvarea unor situații critice, de tipul fugii de acasă, căsătoriei premature, gândurilor de sinucidere etc.? E foarte bine, e chiar de dorit să vă implicați, dar gândiți, creați și realizați emisiuni special gândite, create și realizate în aceste scopuri! Și angajați consilierii cei mai buni în domeniile dezvoltării, educației și drepturilor copilului pe care îi puteți angaja.
Repet: acest articol se vrea doar un semnal de alarmă și, sper, o platformă de plecare pentru o dezbatere serioasă și măsuri practice responsabile. Ca sociolog, observ cu îngrijorare cu câtă naivitate – sau ignoranță? imaturitate, lipsă de discernământ? cinism comercial? – e folosită copilăria ca instrument de rating în emisiunile mondene și de tip tabloid. Și cât de pasive rămân instituțiile statului și ONG pentru apărarea drepturilor copilului în fața acestei instrumentalizări.
Pe Elisabeta o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
