Este aproape un an de zile de când am o relaţie. Eu, despărţită, cu un băiat de un an şi jumătate din fosta relaţie. El, divorţat, cu o fetiţă de 11 ani din fosta căsnicie.
Este prima relaţie în care simt că exist şi eu. Până acum nu am simţit asta. Uşor masochistă de fel (nu râdeţi, că nu este vorba despre acel masochism pe care îl ştie toată lumea) am suferit întotdeauna de a le face tuturor pe plac, iar de mine am uitat. El, la fel. Este una dintre acele relaţii foarte, foarte rare în care ţi se întoarce tot ceea ce dai. Foarte rare. Atât de rare încât până acum nici nu ştiam că există. Nici eu, nici el.
Ei, bine, şi o să vă întrebaţi “care e scopul, ai venit aici să te lauzi?”. Nu, am venit să mă plâng. Evident că nu le poţi avea pe toate. Aţi ghicit! Este vorba despre ea, mama copilului.
Mi-a vorbit frumos despre ea la început. Mi-a zis că se înţeleg foarte bine. M-am bucurat, pentru că eu nu eram tocmai într-un moment foarte bun cu tatăl copilului meu. Pe parcurs, aveam să aflu că eu stăteam chiar grozav.
Sunt destul de raţională de felul meu. Înţeleg că eşti supărat pe fostul/fosta. Înţeleg că eşecul unei relaţii nu bucură şi nu face pe nimeni să se simtă mândru. Pot să înţeleg multe. Ceea ce nu pot să înţeleg, mamă fiind, este motivul pentru care o altă mama se foloseşte de copilul său ca să-şi umilească fostul soţ.
Citește și Mamă singură, ajută-ți copilul să-și iubească tatăl
De un an de zile trăiesc o tristeţe de nedescris privind cum un copil este ciuca bătăilor dintre părinţi. M-a întrebat o prietenă: dar ce-ţi pasă ţie, dragă, de copilul lor? O să vă răspund deci şi vouă. Nefericirea copilului lui este şi a lui. Acesta ar fi primul motiv. Nu ai vrea să ai lângă tine un bărbat care suferă, nu? Dacă îl iubeşti, îţi pasă de el.
Al doilea motiv ar fi că am fost în locul ei. În locul fetiţei. Am fost şi eu fetiţa aia cu părinţi care se certau în continuu şi care era folosit de către unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. O fetiţă manipulată permanent de către unul dintre părinţi, dragi mame, poate ajunge marioneta unui bărbat mai târziu. Am fost de mai multe ori în situaţia asta.
Am ţinut-o în braţe, am plâns la necazul ei.
Al treilea motiv ar fi că este şi fiul meu pe lângă ea, fiica lui.
De un an de zile doamna ne terorizează, pur şi simplu. Nimic din ce facem nu este bine. Totul este de prisos. Ea îşi creşte copilul singură.
S-a decis, cumva, fără acordul meu, ca de ziua ei să îi facem un cadou comun. Imaginaţi-vă cum m-am simţit când a venit copilul îmbrobodit că de fapt cadoul său nu era şi de la mine. Nu am spus nimic, am tăcut. Am vorbit cu el şi am convenit amândoi că preferăm să fim ţinuţi minte drept cei care petrec timp cu ea, vorbesc, o ajută la lecţii, mai mult decât cei care îi cumpără cadouri. Dar a durut ca dracu”. Mama ei nu a plătit cadoul nici în ziua de azi.
Copilul este învăţat în fiecare clipă că tatăl său a lipsit cu desăvârşire din întreaga sa educaţie. Asta o spune o mamă care două din patru weekend-uri pe lună pleca să se distreze cu prietenele la munte. Aşa spunea ea. O mamă care mergea cu maşina la serviciu şi care îşi lăsa copilul să meargă cu tatăl pe jos prin zăpadă şi frig. În urma divorţului, a rămas cu o maşină şi cu “un rahat de casă”. Tot ca să îi fie bine copilului.
Anul trecut, iubitul meu mi-a făcut o surpriză minunată de ziua mea. Şi-a luat o săptămână de concediu ca să stea cu mine. Având în vedere că fetiţa stătea la noi, făcusem planuri de scurte plimbări pentru fiecare zi. Urma să stăm în casa de la ţară. Era vară. Am aflat cu stupoare că, mai nou, fără ştirea noastră, copilul avea în fiecare zi program stabilit pentru diverse activităţi. Iată cum, din cinci zile, trei zile nu am mai putut face nimic. Ce să faci? Să îi spui copilului că nu poţi să îl duci la antrenamente? În condiţiile în care mama sa îi spune permanent că tatăl nu face nimic pentru ea.
Altă dată a convins-o să nu meargă cu noi la mare petru că se va plictisi. Apoi, a plecat cu ea şi cu iubitul ei la mare. Cu ei nu s-a mai plictisit. Nici măcar nu a anunţat, deşi este obligată prin lege.
De ce nu o dă tatăl în judecată să ceară custodia? Pentru că fetiţa îşi doreşte să împartă aşa, ca şi până acum, cei doi părinţi. Nu se poate vedea fără niciunul dintre ei.
Uneori simt că nu mai am putere şi sufăr şi plâng. Când vine ea la noi şi o văd cât e de inocentă şi că ne-a dus dorul, parcă îmi trece tot.
Altă dată s-a gândit să îi promită copilului că poate ţine o pisică în casă la el. Nu la ea. I-a promis că poate face acest lucru, fără să întrebe. Avem deja o pisică şi doi câini. Evident că el, pentru că a refuzat, a fost ameninţat în toate felurile şi jignit. După ce s-a calmat, i-a explicat că a apucat să îi promită copilului fără să gândească înainte. Poate că a venit vremea să-şi asume şi ea responsabilitatea pentru ceea ce spune şi să nu se mai comporte ca un copil mic.
Și, între toate acestea, ghici cine suferă? Copilul. Iar pe lângă faptul că suferă, copilul a învăţat că uneori are de câştigat de pe urma certurilor dintre părinţi. Dacă nu o lasă unul dintre ei, o lasă celălalt. Îmi aduc aminte de mine când eram copil şi făceam acest lucru cu bună ştiinţă. Observasem că ei nu se pun de acord şi ştiam că dacă nu mă lasă mama, mă lasă tata. Întotdeauna. Dar parcă ei totuşi nu se umileau aşa tare în faţa mea unul pe celălalt.
Citiți și Tu ai divorțat de tatăl copilului, nu copilul!
În relaţia mea cu fetiţa, am avut foarte mult de muncă. Iniţial ne-am cunoscut în parc şi am luat-o încet. Nu am dormit din prima la ei, am venit în vizită. Ulterior s-au cunoscut copiii. Am încercat să ţinem cont de ei de câte ori a fost nevoie. De relaţia mamei ei a aflat dintr-o poză din telefon. Mama ei s-a cuplat cu unul dintre prietenii tatălui şi soţul prietenei ei. Copilul este duşmănit şi de cea din urmă cu fiecare ocazie.
Dar să ne întoarcem la ce povesteam mai sus. Am încercat să fiu alături de ea. M-am gândit că uneori copiilor le este teamă să discute cu părinţii sau le este ruşine. Mie mi-ar fi prins de multe ori bine să am alături pe cineva care să mă înţeleagă. I-am spus şi povestea mea cu părinţii care nu s-au înţeles. I-am spus că în mine găseşte un sprijin de câte ori va dori să vorbim. Şi a simţit nevoia să vorbim de mai multe ori. Am reuşit să o mai apropii şi de tatăl ei. Care, într-adevăr, timp de vreo doi ani, din cauza depresiei, a fost destul de absent.
Am făcut lecţii împreună, am fost la plimbare, am făcut codiţe, ne-am jucat, am învăţat diverse pe calculator.
Cu cât suntem mai aproape de copil, mama ei este din ce în ce mai agresivă.
Ştiu că greşesc şi că mă implic prea mult. O fac instinctiv şi nu ştiu altfel. Din păcate însă, nimeni nu vede că acest copil suferă foarte tare. Mă întrem ce e de făcut? Energia noastră se termină, dar a ei nu. A mamei. Nu înţeleg sincer de unde au unii oameni atâta energie să facă rău şi nu înţeleg de ce nu îşi investesc energia pentru a-şi face viaţa mai frumoasă.
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
