De când mă știu a mocnit în mine sentimentul umilitor, aproape mutilant al neputinței. Neputința de a îndrepta lucrurile strâmbe din jurul meu. Neputința de a ajuta pe toți câți sunt de ajutat. Obișnuim să dăm vina pe tot ce se poate și pe tot ce nu se poate da vina: pe familie, pe copilăria grea, pe sărăcie, pe comunism, pe criza mondială, trăind într-o perpetuua scuză pe care o pasam din generație în generație, astfel încât azi putem vorbi de o neputință generalizată și aproape ancestrală a acestui popor.
Ne lăsăm conduși de oameni ale căror vertebre nu ne ajung nici la coccis (și suntem perfect conștienți de asta!). Muncim în locuri în care singura diferență între noi și negrii de altădată de pe plantații este pur semantică – negrul se numește acum “angajat”. Ne împingem copiii, cu sufletele mocninde de revoltă, pe același drum, într-un inexplicabil acord tacit și unanim: “copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri”.
Nimeni în jurul meu nu este de acord cu nimic din ce se întâmplă în țara asta. Din ceea ce fac o șleahtă de nevertebrați cu copiii noștri, cu bătrânii noștri, cu sănătatea noastră, cu viitorul acestei țări. Dar toți continuăm să tăcem și să acceptăm. Chiar și cei care vorbesc acceptă, pentru că doar vorbesc.
Dacă popoarele ar fi scoase la licitație, pentru noi s-ar plăti cel mai mult. Suntem poporul visat de orice conducător. Iar ei, cei care țin hățurile, și care în loc de creier au bani, și-n loc de suflet bici, știu asta prea bine – și-au predat din generație în generație informația prețioasă, ca prefață la Sfintele legi ale Nesimțirii. De ce nu sunt ei conștienți însă (și nu-nțeleg de ce nu sunt conștienți, că doar istoria însăși ne avertizează că invariabil și constant o repetăm!) e că suntem mulți. Și, veste bună!, se aude c-o să fim și mai mulți, și cică o să ne simțim și mai neputincioși. Și când neputința-i veche și mocnită, și dospită, se transformă-n furie. Și tot istoria ne arată că ăștia mulți, neputincioși, îndelung umiliți și furioși, nu reacționează prea bine când reacționează.
Îmi doresc cu fiecare celulă a ființei mele să apuc ziua în care să văd acest popor din nou în picioare. Să-l văd ridicându-se din îngenuncherea din biserici și ajutându-l pe Dumnezeu, c-așa-i de ocupat în ultima vreme… De-o veșnicie ne punem speranța în Dumnezeu. Cred că a obosit. E copleșit și disperat și are nevoie să-i dăm și noi speranță – că merităm să mai existăm.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
