Pădurea forma în jurul satului o perdea compactă. Ai fi zis că lumea satului aparținea altui timp, altui spațiu, altei orânduieli. Pe cărările ei, mulți copii își rătăciseră pașii, precum Hansel și Gretel. Dispăreau zile în șir și reapăreau schimbați însă, aducând cu ei un aer misterios și adânc, o tăcere de oameni mari și o schimbare a perspectivei vieții. Nimeni nu putea ști unde se pierdeau copiii. Părinți disperați, bunici înnebuniți încercau să scoată de la copii cuvinte, zgomote, sunete. Copiii însă, intrau într-o muțenie parțială. Agitația celor mari îi lăsa indiferenți. Întrebări fără răspuns, cuvinte fără sens, priviri fără orizont.
Dar, într-o zi, unul dintre copii începu să spună povești bizare cu fântâni magice și copaci vorbitori. Vorbea despre lucruri nevorbite, închipuia situații neînchipuite. S-au adunat cei mari, adulții, să plece în căutarea unui loc mistuitor, în care copiii lor își pierdeau inocența realității și deveneau copiii întunericului vieții.
Plecarea lor, alarmată și grăbită, ducea cu ea amintiri, vise și dorințe. Cărările au fost răscolite, ierburile – zdrobite în picioare, copacii – înconjurați, încâlcitura de vegetație sălbatică, descâlcită. Nimic nu părea să întărească poveștile copilului. Locul era plin de o viață reală, banală, cotidiană. Lipsea motivația dispariției. Ca într-o poveste ciudată din bătrâni, legenda creștea în fiecare zi. Mai mare, mai adânc, mai fără rost.
Copilul povestitor începu a vorbi continuu: intens, imens și insidios. Vorbea despre ziduri de piatră, porți de fier și cer de metal, despre o lume paralelă în care oameni și plante își comunicau gânduri, cerul se contopea cu pământul. Nu mai dormea, nu mai mânca, nu se mai plimba. Stătea cu privirea ațintită într-un punct fix, îndepărtat, vorbind despre duhul pădurii, despre iele și despre copii pierduți.
A trecut o zi, au trecut două și în locul epuizării, copilul dovedea o energie nouă, imuabilă. A treia zi, s-a ridicat și a pornit spre pădure. Mama, după el, strigându-l încetișor pe nume. Copilul – fără reacție. Mergea îngânând cuvinte, afundându-se tot mai adânc în inima pădurii. O clipă de neatenție a mamei și copilul a dispărut ca și când nu ar fi existat niciodată pe cărările pădurii. Strigătul femeii s-a transformat în urlet, urletul – în tăcere.
Întoarsă acasă, a constatat că acesta dispăruse cu totul: haine, fotografii, cărți, jucării, orice urmă a copilului ștearsă, ca și cum nu ar fi ființat. Și, probabil, nu s-a născut niciodată în lumea reală. Cine poate ști unde zace adevărul? Dacă copilul a fost doar o închipuire a minții mamei fără copii?!
Dacă lumea în care viețuim nu e decât o plăsmuire a minții noastre?
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
