Pentru că se apropie Crăciunul repejor, bine, nu atât de repejor cum vor trece zilele alea, mi-am adus aminte de ceva, fără legătură cu Crăciunul, deci nu-i o poveste de Crăciun, dar mai ales fără vreo legătură cu ”starea de fericire la modă în luna decembrie”. Un fel de must have pe care trebuie să-l achiziționezi în această perioadă pentru a-i lăsa crăcănați de fascinație pe toți cei care dau ochii cu tine.
Well, demodată-s de mică. Învechită, prăfuită. Și eram mai mulți așa. Pentru noi, copiii de pe uliță, mărețe erau zilele de Crăciun pentru că făceam bani și dulciuri din colindat, zilele de Paști pentru că mergeam la biserică sau la cimitir și făceam ceva ciubuc scriind pomelnice pentru cele care nu aveau ochelarii la ele, pentru altele care nu știau să scrie ori pentru cele care aveau degetele atât de strâmbe încât nu mai puteau ține creionul în mână, ziua primului îngheț care ne permitea să ajungem la școală cu încălțările curate și, nu în ultimul rând ta-naaaa: ziua în care veneau rudele bogate de la oraș, adică neamurile cum li se spunea la noi.
Ce praf lăsa în urma ei puzderia de copii care alerga în întâmpinarea autobuzului sau a vreunei rude și mai bogate care venea cu mașina! Că erau neamurile unuia sau altuia dintre noi nu conta, ne întindeam toți la (pe) drum ca un covor roșu.
Și nu eram chiar atât de mulți, acum mare îi pot număra pe degetele de la o mână plus unu, două de la cealaltă, dar lumea unui copil mic e mare. Totul e mare, cum mare era și ziua în care veneau cei altfel decât noi.
Totul era altfel la ei. Felul în care arătau, vorbeau sau se purtau. Mâinile lor erau albe, moi, aveau unghiile frumos tăiate, unele atent colorate, nu ca mâinile noastre grele, mari, cu unghiile roase și murdare, colorate doar de clorofila buruienilor pe care le strângeam în neștire pentru porci sau găini.
Picioarele erau și ele la fel ca mâinile, nici vorbă de crăpături adânci și murdare pe călcâi, nici vorbă de dârele veșnice pe care roua le lăsa în praful gros de pe picioarele noastre. Nici vorbă de zgârieturi lăsate de scaieți, de crengile de salcâm hrană pentru iepuri, de pielea atât de arsă de soare și vânt, de pielea mai deschisă la culoare acolo unde hainele o acoperiseră, ca un veșnic memento a ceea ce fusesem la începutul verii și ca o confirmare a ceea ce purtasem atâtea și atâtea zile.
Chiar dacă ne schimba mama cu hainele cele bune atunci când ei veneau, corpul nostru, pielea noastră păstra aceleași haine dinainte. Și oricât se străduia să ne îmbrace mai frumos, ceilalți întotdeauna erau îmbrăcați mai bine, mai cu gust, cu haine de calitate cum am aflat mai apoi. Și cât ne chinuiam să rămânem curați! Dar praful, care pe ei nici nu-i atingea, pe noi ne transforma îndată în niște mobile învechite îngrămădite în pod de pe vremea lui Pazvante Chiorul.
Părul. Părul lor curat, limpezit sigur în șapte ape, pieptănat cu grijă sau prins cu elastice viu colorate și cu clămițe pocnitoare care aveau lipite pe ele personajele alea faimoase din desene animate, toate străluceau chiar și pe întuneric, ce să mai zic de cum arătau în lumina zilei sau în bătaia razelor de soare! Față de al nostru, de cele mai multe ori tuns băiețește, slinos, spălat la lighean. Ehh, detalii.
Întotdeauna mirosea a ceva atunci când veneau. Nu, nu doar a parfum, nici a mireasmă de flori, miroseau a bogăție, a bunăstare.
©Olga Akasi
Și cum vorbeau! Cu ce cuvinte reușeau să-și exprime gândurile, stările sau dorințele. Ce hotărâre în glas, ce accent pe fiecare cuvânt, câtă intonație grăitoare despre învățătura lor! Cum să nu-ți muțească glasul țărănesc, ș-urile, i-urile să-ți încleșteze gura până te dor tâmplele? Iar jocurile cu bătăi din palme, cântecele și poeziile pe care le știai să nu apară atât de ridicole în fața primului scârțâit de vioară?
Se purtau cu mândrie și generozitate, ca niște rude bogate de altfel! Ne aduceau uneori bunătăți de la oraș, pe care nici măcar nu știau să le împartă dacă vă vine să credeți! Pentru că ei nu trebuiau să știe, să învețe asta, pentru că niciunul dintre ei nu trebuia să-și împartă, ciocolata, pachetul de mentosane, napolitanele, pentru că ei de la început aveau totul al lor. Până și dulciurile lor erau altfel, da, dulci, dar frumoase, ambalate în pachețele separate sau punguțe lucioase, care miroseau plăcut. Și nu ca dropsurile noastre cu miros stătut de birt, învelite în staniolul ăla care, dacă le păstram prea mult timp în buzunar la căldură și umezeală, se făcea una cu zahărul și nu-ți rămânea decât să le sugi cu tot cu staniol până-ți făceai gingia și obrazul ca limba vacii.
Se purtau de parcă totul li se cuvenea. Și li se cuvenea, de ce? Pentru că… li se cuvenea. Brânza de vaci, mijlocul plăcintei cu brânză, mierea, coaja crocantă a pâinii, rânza puiului, perna cea mai înfoiată, pătura cea mai pufoasă, să câștige jocul fără prea mare osteneală, tamburetul cel mai confortabil râvnit de noi toți și pentru care uneori ieșea un mare tărăboi, dar lui, ei, îi era dat chiar fără să și-l dorească neapărat, fără să-l ceară.
Iar alteori se purtau cu milă. Alea erau de fapt cele mai groaznice momente. Pentru că ne confirmau starea jalnică în care ne aflam, comparativ cu ei. Pentru că până să apară ei fiecare dintre noi aveam bogăția noastră, aveam afacerile noastre prospere, lanțurile noastre de magazine care l-ar fi întrecut și pe gigantul Amazon de-acum, care ne umpleau buzunarele doldora de frunze de salcâm și cătină după ce ne vindeam marfa lutoasă. Nu aveam alt standard de comparație decât pe cel de lângă noi care era la fel de murdar și necioplit.
Și cu toate astea ziua în care soseau era una maaaare! Nici acum nu reușesc să definesc bine ce fel de bucurie era aia, de ce eram noi atât de entuziasmați și fermecați de rudele astea de la oraș, când în definitiv ne zdruncina universul, stima de sine, visurile și jocul. Înveți atunci că bucuria e de mai multe feluri și că uneori chiar dacă bucuria aia ție nu ți se pare bucurie, trebuie să te bucuri și tu pentru că așa se cade.
Visurile deveneau alte visuri după plecarea lor. Încă de atunci simți cum după fiecare om care intră în viața ta, după fiecare experiență se schimbă ceva în tine, ceva lasă urme în visurile tale. Pădurea din zare la care te uiți de când te știi, stând pe marginea gârlei, devine ținta ta, acel departe-departe pe care trebuie neapărat să-l ajungi, să-l depășești, pentru că după el se află orașul. Și ei, cu mâinile lor curate, de-un alb aristocratic.
Fără grijă, vei crește, departe-departe nu va mai fi atât de departe, lumea ta mare va deveni o lume atât de mică încât tu, copilul plin de praf care a crescut mare, nu vei găsi un loc tihnit unde să-ți ștergi cu grijă încălțările prăfuite fără a fi privit dezaprobator de lumea crescută la oraș, adevărații oameni de oraș, pe care praful, veșnicul praf, nu-i va acoperi așa cum o face cu tine indiferent cât te chinui tu să-l îndepărtezi, să scapi de el, să-l cureți, să-l ștergi, să-l tolerezi, să-l uiți.
Pe Simona o găsiți și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
