Detest prefăcătoria. Ipocrizia. Dar nu pun egal între diplomație și ipocrizie. Nu cred în celebrul „ce-i în gușă și-n căpușă”, fiindcă asta poate deveni mârlănie, sau ofensă, sau rănirea cuiva, sau viol în lift. Deci nu spun tot ceea ce gândesc! Selectez ce-i de zis, apoi aleg, ca zisele-mi să nu fie măciuci. Le formulez cât mai prietenos. Gândurile trebuie filtrate atent prin vorbe, nu?
Un “ce-i în gușă și-n căpușă”, ca o căldare cu apă rece în mutra interlocutorului, ar deveni propria-mi dobitocie. Reacție rudimentară de dobitoc excitat. Mai ales dacă m-aș băga să dau sfaturi necerute. Ce mi-e mai urât: sfătuitul fără să ți-o ceară nimeni, doar așa… fiindcă tu ești “sincer, și dăștept, și le făceai pe toate mai bine”.
Dar revin acum la ipocrizie. IPOCRIZIA pură. În cazul meu, raportată la biserică.
Nu mă regăsesc în biserică, nu mă îndeamnă la meditație, rugăciune, purificare. Asta SIMT. Fizic mă simt chiar inconfortabil acolo, parcă mă sufoc, îmi vine să mă eliberez sub cerul de afară.
Nu sunt ateu convins, “ateu dizident”. Există în creierul meu o anume formă a credinței, insuficient definită și fără o imagine limpede în ce anume cred, cum, și de ce, și cu ce scenariu. Probabil voi muri, ducând cu mine nedumerirea. DAR!!! simt clar că locul meu nu este în biserică. N-a fost niciodată.
Viața socială își are și reguli nescrise. Salutul, ajutatul vecinului în nevoi, milostenia, nunta, pomana, înmormântarea. Una importantă este biserica. Și, pentru că încerc să respect reguli, tradiții, respect desigur și obiceiurile satului meu. Atât cât pot. Așa cum respect gazda care m-a invitat la masă, colegul de muncă, sau autoritățile locale, cum cinstesc masa miresei etc. Îl respect (îl și iubesc, mi-e tare drag!) pe preotul ortodox al comunei mele. (Sunt ortodoxă, de la părinți citire, de aceea mă refer la acest preot).
În schimb, nu mă duc la biserică fiindcă “așa dă bine”, “așa se face”, “ca să nu mă bârfească lumea”. Mă duc atunci când un anume ceremonial social îmi reclamă prezența. Și recunosc, iată, public, ceea ce simt: că nu simt nimic, pe dinlăuntru, între pereții bisericii. Și mai cred că această declarație e mult mai curată decât crucile perfide ale celor care-și adună fani, făcându-le mecanic sub blitz-uri. Totodată îi iubesc pe toți aceia care în biserică se regăsesc cu adevărat!
Mă ușurează enorm când spun ce simt, fără să mă prefac.
Ceea ce scriu aici nu ar trebui să revolte cititorii mei bisericoși mai mult decât s-ar simți revoltat Ahmed din Beirut. Fiindcă ASTA știu sigur, că temenelele lui Ahmed se adresează aceleiași divinități pe care o cinstește biserica mea hășmășeană. Iar triburile junglei africane, tot acelui “for divin” i se adresează, numai că sălbaticii o fac dansând goi în jurul focului. Iar eu mă rog, așa cum simt s-o fac, poate în tren, la drum lung, în monotonia peisajului de afară. Sau la mine în dormitor, pe pernă, singură. Sau seara pe malul mării. Niciodată în biserică.
PS. Mi-am recitit textul ca să mă asigur că am transmis corect ceea ce gândesc. Cuvintele pot fi instrumente tare parșive! Și da, bine am făcut, fiindcă se cer precizări. Nu comentez slujitorii religiei, indiferent de confesiune. Nimeni nu m-a îndepărtat de biserică, EU sunt aceea care nu i-a fost niciodată aproape. Așadar mă comentez pe mine și sinceritatea șederii între pereții clădirii construite de alți oameni, anume ca să-mi purifice sufletul. Și atunci nu i-aș nesocoti dacă aș intra acolo mințindu-i, prefăcându-mă?
Pe Otilia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
