Mă frământă ideea asta ca pe aluat. Mă aruncă pe blat, mă dă cu făină de nu mai disting albul de negru, mă suceşte până mă ia ameţeala şi mă lasă să mă coc în singurătăţi interminabile. Pentru că nu, nu e un subiect care să rămână ascuns în fuioarele minţii. E unul viu, alături de care mă trezesc dimineţile şi mă culc târziu în noapte. Afli acum şi tu. Nu suntem doar noi doi în pat.
Ieri la ora asta îţi respiram parfumul din perne. Dormeam, în nesimţirea caldă a celei care aşteaptă acasă, înfofolită în plecarea ta şi în anticiparea întoarcerii. Nu ţi-am spus niciodată, dar e o plăcere dulce şi veche aceea a aşteptării.
Ţin minte şi acum. Eram mică, un ghemotoc brunet, cu mintea plină de întrebări şi enigme, care voia să afle tot-tot. Trăiam cu tatăl şi cu mama mea, chiar dacă, biologic, nu îi puteam numi astfel. Era sâmbătă dimineaţă a fiecărei săptămâni. Mă trezeam devreme şi o asaltam cu nedumeriri de tot felul: „Ce e chibritul? Unde zboară păsările? Din ce se fac pantofii? De ce plouă?”. Le ştia pe toate. Dar cu urechea cealaltă, cea dinspre suflet, abia aşteptam să aud cheia în broască. A doua parte a zilei abia atunci începea, când intra el pe uşă. N-aş vrea să te şochez, dar el e bărbatul cu care sper în secret că semeni. Să fim serioşi, sigur faci şi tu la fel cu mama ta… Cea isteaţă, comodă, fricoasă, dependentă de atenţie, cu capul în nori. Sau poate vei ajunge la concluzia asta mai târziu. Nu vreau să te îngrijorez de pe acum, să te fac să scotoceşti printre fotografii şi să îţi aminteşti că toate femeile din viaţa ta au fost brunete, comode, fricoase, deştepte, depen… Nu, nu, lasă. Tu vezi-ţi liniştit de ale tale.
Vorbeam de mine acum. Am stat şi m-am gândit. Am avut timp, bag seamă, că doar nu degeaba îmi place să stau şi să pierd vremea nefăcând nimic. Nu e o coincidenţă că te vreau mai mult când îmi laşi frica să se răsucească sub carne, să coboare în stomac şi să urce în cap, să mă facă să mă plimb cu trupul sau cu mintea ca un leu printre gratii pentru că nu ştiu nimic de tine. Îmi place să nu ştiu când vii, dacă vii, să pleci şi să te întorci. Să nu mă suni, să nu-mi răspunzi, să nu ştiu de tine. Deşi te cert şi bodogănesc şi îmi jur că nu mă meriţi, aşa făcea şi el. Se lăsa mereu aşteptat. Pentru că, vezi tu, eu am fost iubita lui şi el iubitul meu. Mama nu conta în relaţia noastră. Nu mă înfuria că o mai săruta când şi când pe frunte. Ştiam bine cum stau lucrurile de fapt.
Pentru că, atunci când eram împreună – şi, crede-mă, asta însemna grozav de mult – aveam mereu ceva de povestit. Vorbeam ore în şir, dezbăteam cu el enigmele deluşite cu mama, mă foloseam fără milă de informaţiile stoarse de la ea pentru a pierde noţiunea timpului cu el. Ieşeam apoi în parc împreună, eu îmi vedeam de jocuri şi el de discuţiile cu oamenii mari. Ne întorceam acasă şi ne aşezam la masă. Stăteam în stânga lui, pe locul cel mai bun. Soţia lui stătea în stânga mea. Era firesc, eu eram cea dintâi pentru el.
Îl apăram de toţi balaurii din lume şi el pe mine la fel. Un cuvânt să îndrăznească cineva să spună despre el şi nu-l mai spălau şapte ape. Şi viceversa. Nu îndrăznea nimeni să îmi atingă măcar un fir de păr. E adevărat, mai ridica uneori tonul şi la mine. Dar nu îndrăzneam să mă cert cu el. Ştiam că o să se calmeze şi o să fie iar bine. Şi, ce-i drept, meritam uneori. Eram aşa de aeriană… Ţi-am povestit că odată era chiar să mă înec, de faţă cu el? La primul curs de înot, în bazinul de trei metri. Stătea pe margine şi eu, mândră, îl priveam. Am ridicat mâinile şi am sărit. Trebuia să ţin şi de colac, ştiu. Nu mi-a trecut prin minte.
Te enervează teribil să mă agăţ de tine ca o iederă, să te strâng în braţe şi să te sărut, să îţi cer să îmi acorzi atenţie. Îmi amintesc cum el mă lăsa să-l sărut pe obraz şi îmi plăcea nespus, aş fi făcut-o ore în şir. Era mereu îngrijit, cu obrazul fin, mirosind a colonie şi a haine curate. Am remarcat asta şi la tine de prima dată. Dar tu nu mă laşi să îţi acaparez atenţia. Nu-i nimic. Am răbdare.
Vezi tu, el… El e bărbatul inimii mele, matriţa unor sentimente care seamănă îngrozitor de mult, a unei căutări neîncetate de care nu mi-e teamă şi nu fug. Şi te voi închipui asemeni lui până când o să trag adânc în piept aerul acela rece şi sec, semnul că nici tu nu erai el. O să te văd aşa cum eşti, o să îţi dau cu greu jos de pe umeri mantia lui şi o să te privesc în ochi. Nu îţi promit că o să fiu aceeaşi pe care o ştii acum. Poate, cine ştie, o să plec. O să mă ascund în braţele unui bărbat care mă va plictisi de moarte, ale unui îndrăgostit care mă priveşte ca pe o icoană, îmi aşterne luna printre şuviţele de păr, îmi anticipează dorinţele, îmi scrie poezii. Îl voi părăsi şi mă voi convinge că port cu mine un blestem…
…Sună ceasul. Bine ai venit! Cred că am visat, am adormit puţin aşteptându-te. N-ai auzit nimic din ce ţi-am spus, nu-i aşa? Mintea îmi zbura aiurea, făceam legături care nu există, ca un om bolnav. Tu şi tatăl meu nu aveţi nicio legătură. Aşa cum nici eu nu îi semăn mamei tale. Hai să ne aşezăm la masă. Spune-mi, cum ţi-a fost ziua?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Jurnal de Arizona: Dragă tată, cel mai frumos tată din lume
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
