De la taica Froid (intenţionat) încoace, tot rumegăm şi rumegăm complexul lui Oedip. Da, puştiul aruncat în sălbăticie de tatăl care nu vrea să-şi piardă regatul, care vine încălţat doar cu o sanda, care îşi ucide părintele de sex masculin şi care se însoară cu mă-sa. Iar pe care zeii îl pedepsesc după aia pentru incest şi paricid, deşi el sărmanul cu toate că le-a comis pe ambele, e nevinovat de ambele, fiindcă habar n-avea ce face.
Însă până acum n-am prea auzit de complexul Iocasta. Deşi ar merita nişte tomuri bune, din alea care să cadă în cap mai greu decât carnea de porc şi care să strice digestia multor femei.
Fiindcă, nu-i aşa, multe din urmaşele Evei au această fixaţie, să ia la pilă nişte bărbaţi nasoi, pe care să-i transforme-n semizei, cărora să le poleiască aureola şi să le fixeze bine în şuruburi hăripile-n spate, să-i înveţe tot ce tutele de mame n-au fost în stare să le bage-n cap şi în lumina devoţiunii cărora să vegeteze fericite o viaţă. Recunoaşteţi ipochimenul? Eu îl cunosc destul de bine.
E femeia care permanent îl bate la cap pe cel de alături să facă aia, să facă ailaltă, să se comporte aşa şi pe dincolo, iar când în sfârşit a terminat de înlocuit tricourile negre, lălâi, comode, cu imprimeuri cu de’şte mijlocii lansate falic în aer către omenire cu costume la patru ace ş-un bold, când i-a tăiat dalilic pletele rebele la o periuţă acceptabilă social, când i-a înlocuit motorul cu un mini-van în care să poată transporta o familie, când, pe scurt, l-a tăiat de la rădăcină şi l-a reinventat după placul inimii sale de Pygmalioancă aprigă, se trezeşte ba că nu-l mai iubeşte pe mototolul de alături, ba că acela, în sfârşit cizelat, polizat, admis într-o castă exclusivistă prin eforturile ei, o părăseşte pentru una care nu-i cunoaşte trecutul reproşabil şi care-i vede doar splendoarea. În iarbă.
În ambele cazuri, soarta e bine meritată, fiindcă dacă te îndrăgosteşti de imaginea ta ideală a unui om şi faci pe dracu-n patru să-l dospeşti în forma aia, indiferent de dorinţele şi viaţa lui, înseamnă că nu-l iubeşti pe EL. Ci o tâmpenie din mintea ta.
Fiindcă, dacă tu i-ai fi fost mamă, nu s-ar fi visat înfipt adânc în tine, ci n-ar şti cum să te placheze mai repede în după-amiezile în care te simţi singură şi nebăgată-n seamă, după ce o viaţă te-ai chinuit să-l creşti. Cum ai ştiut mai bine. Cum ţi s-a permis. În limita resurselor de care ai dispus. În limita frustrărilor pe care tu le-ai avut când ai adus pe lume un boţ urlător de carne pe care l-ai iubit cât ai putut şi cum te-a dus capul.
Dacă tu, femeie iubită, ai fi fost mama lui, ţi-ar fi dat un telefon pe săptămână, să te întrebe sec, “eşti bine, ai nevoie de ceva?”. După care s-ar fi dus fremătând către femeia pe care o iubeşte. Care, desigur se străduieşte să-l schimbe ca să-i fie ei pe plac, punându-i un anume organ pe faţă.
Dacă tu i-ai fi fost mamă, FEMEIE, TREZEŞTE-TE, NU S-AR FI ÎNDRĂGOSTIT DE TINE.
Dacă vrei să faci ceva, fă un copil sau doi, (oricum e directivă prezidenţială şi datorie patriotică, nu?) cărora să le dai toate visele şi dorinţele tale.
Nu-l obliga să te mintă şi să te trateze ca pe mama de care vrei să-l îndepărtezi, demonstrându-i cât de prost l-a crescut.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
