– continuare de aici –
Viața Elinei se transformase treptat într-un coșmar din care nu se mai putea trezi. Weber apărea dimineața sau peste zi, când știa sigur că este singură, luând-o de fiecare dată prin surprindere. În primele două astfel de ocazii, se înfățișase cu insolență chiar la ușă, părând să nu-i pese câtuși de puțin că ar putea fi văzut de cineva și provoca un scandal. Altă dată, folosise intrarea din spate, la care avea cheie, clădirea fiind una din proprietățile sale. De fiecare dată intra peste ea ca o vijelie, o lua cu asalt, lăsând-o fără drept de replică. O singură dată reușise să fugă din calea lui și să ajungă până la telefon, în speranța că ar putea chema pe cineva în ajutor și pune capăt acelui calvar. Din nefericire, Weber fusese suficient de rapid încât să smulgă din priză la timp firul telefonului. Nț, nț, nț… nu e frumos ce faceți, doamna Kowalski!, îi spusese, zâmbind mișelește. Credeam că vizitele mele vă aduc… plăcere.
Elina ajunsese să se poarte ca o ființă golită pe dinăuntru. Se simțea complet neajutorată și la cheremul lui Weber. La o serată, îl observase cum o sorbea din priviri pe soția unui nou angajat al băncii și, în inima ei, apăruse o speranță: poate că Weber se va plictisi de ea și o va lăsa în pace. Poate că își va găsi o nouă… atracție. Deși avea un sentiment de milă pentru cea care avea să îi ia locul, nu se putea abține să nu se bucure în sinea ei că se va putea elibera din ghearele lui. Nu știa ce avea să se aleagă de viața ei după ce o va fi abandonat, dar din seara în care-l surprinsese privind-o cu atâta lăcomie pe acea tânără, speranța i se cuibărise în suflet.
Mariajul ei devenise doar o fațadă. Relația dintre ea și soțul ei se răcise complet. Sub pretextul că nu vrea să o deranjeze și să-i strice somnul, domnul Kovalski propusese să doarmă separat și se retrăsese într-una din camerele pentru oaspeți. În prima clipă, Elina avusese intenția să se opună, să protesteze, însă nu făcuse nimic. Se simțea inertă, lipsită de energie și voință. Cedase, așa cum îi cedase și lui Weber de atâtea ori și cum probabil avea să o mai facă și de atunci înainte, până ce se va plictisi și se va duce la alta.
Ori de câte ori se ruga ca acel moment să vină cât mai repede, imediat după aceea simțea o strângere de inimă. Dacă soțul ei o abandonase, dacă și Weber o va abandona la fel, ce se va alege de ea? Dacă nu ar fi fost momentele de extaz oferite de acel bărbat care nu era soțul ei… Dar erau. Simțea cum viața își bătea pur și simplu joc de ea. Cum era posibil ca singurele clipe în care se simțea femeie și ajungea la extaz, să fie în brațele unui bărbat străin?! Firește, nu se putea bucura niciodată pe deplin de clipele acelea. Și totuși, ajunsese să le anticipeze cumva, să și le dorească. Erau singurele momente în care ajungea să simtă că trăiește. După plecarea lui Weber însă, se simțea la fel de tristă și de umilită, de disperată și neajutorată.
Într-o dimineață, se trezi hotărâtă să evadeze din toată situația aceea de compromis, din care nimeni nu o putea ajuta să iasă. Își făcu în grabă toaleta de dimineață, adună doar câteva lucruri într-o geantă de voiaj și chemă un taxi. Mica alee din fața casei care, flancată de o parte și de alta de arbuști și câțiva pomișori, îl ferea pe Weber de privirile indiscrete ale vecinilor sau ale trecătorilor, îi venea ei în ajutor de data asta. Fiind suficient de devreme ca cei care se duceau la lucru să fi plecat deja, iar cei care rămâneau acasă să nu se fi trezit încă, spera din tot sufletul ca plecarea ei să treacă neobservată.
Da, da, asta avea să facă! Să fugă! Să evadeze! Să se elibereze! Nu conta cine avea să zică ce în urma ei. Se va duce la a ei, iar acolo va hotărî ce avea de făcut. Weber nu va putea veni după ea acolo. Nu o va putea silui de față cu ai ei.
Inițial, avusese intenția să-i lase soțului ei un bilet prin care să-l anunțe că pleacă, însă în cele din urmă renunțase. Se întrebă după cât timp va fi observat că a dispărut. N-avea decât să-și facă griji!, își spuse ea. Nu și-l închipuia venind după ea în genunchi, rugând-o să se întoarcă acasă. Cine știe, poate plecarea ei îl va determina să ceară divorțul și o va ușura de orice altă complicație sau umilință. Complet întâmplător, aflase de existența noii lui secretare, iar când o și văzuse, înțelesese adevăratul motiv pentru care Kowalski se mutase în camera de oaspeți. Nu mai avea niciun dubiu că rolul ei în casa aceea, în mariajul acela, era numai de fațadă, de decor. O piesă de decor, își spuse. Asta am ajuns. Un obiect pe care fiecare bărbat îl folosește după bunul său plac.
Închise ușa casei cu speranța că nu va trebui să se mai întoarcă niciodată acolo, se sui în taxi și porni spre gară, rugându-se să nu dea peste nicio persoană cunoscută. Își scoase bilet și se refugie într-un colț mai puțin luminat al sălii de așteptare, până la sosirea trenului ei. Cu fiecare minut care trecea se simțea tot mai agitată și mai speriată. Dacă Weber avea să-i facă o vizită chiar în dimineața aceea și avea să constate dispariția ei? Dacă avea să-i ia urma și să vină după ea, să o oprească să plece? Încerca să se liniștească singură, să-și spună că nu avea cum să afle atât de repede că plecase și n-ar fi venit după ea la gară, să o oprească de față cu toată lumea. Când reuși să se mai calmeze puțin, realiză că nu-și anunțase părinții. Plecase atât de precipitat, încât uitase să îi sune. Țâșni din fotoliu și se duse direct la cabina telefonică. Telefonul sună îndelung până ce, într-un sfârșit, mama ei ridică receptorul. În general, ai ei răspundeau imediat. După vocea mamei ei, simți că e ceva în neregulă.
– Sărut mâna, mamă! Ce s-a întâmplat?
– Tatăl tău…
– Mamă…?!
– A căzut.
– Cum adică a căzut?
– S-a… împiedicat și a căzut.
– Și acum?
– E cu un picior în ghips și are câteva vânătăi. O să fie bine.
– Iau primul tren spre voi!, spuse ea în pripă, folosindu-se imediat de ocazia oferită, pentru a nu mai fi nevoie să inventeze un motiv pentru sosirea ei.
– Elina, nu e nevoie, ne descurcăm noi cumva, protestă mama ei. Nu poți să-ți lași soțul singur..
– Sunt convinsă că nu va avea nimic împotrivă. Ajung acasă în câteva ore. Te sărut.
Agitată, își luă geanta de voiaj și porni spre peron. Trenul avea să ajungă în câteva minute. N-avea stare. De nerăbdare, se plimba de colo colo pe peron, încercând să-și facă ordine în gânduri. Vestea, deși îngrijorătoare și neașteptată, o scăpa de orice fel de explicații față de ai ei. Asta îi oferea timp de gândire, pentru a putea lua o hotărâre cât mai înțeleaptă.
Călătorii se adunaseră deja pe peron și trenul fu anunțat la megafon și apăru în câteva clipe. Înainte să se urce, privi încă o dată în urmă și, îngrozită, i se păru că zărește silueta lui Weber. Cu greu reuși să-și înfrâneze țipătul. Urcă grăbită, rugându-se ca el să nu o fi observat. Nu, nu este posibil! Cum să fi aflat atât de repede?! Deși îngrozită, până să ajungă la compartimentul ei, continua să se uite după Weber. Bărbatul se apropie grăbit tot mai mult de tren, se opri pe peron privind în stânga și-n dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva, după care făcu semn cu mâna, bucuros că găsise persoana după care venise. Elina răsuflă ușurată. Doamne, am înnebunit! Am ajuns să-l văd peste tot!
În compartiment se afla o singură persoană; un bărbat între două vârste. Elina îl salută și intră. Acesta îi răspunse la salut, ridicându-se și oferindu-se să îi așeze geanta pe raftul pentru bagaje. Primul impuls al Elinei fu să-l refuze, sub pretextul că geanta este ușoară și se poate descurca și singură, însă renunță și îl lăsă să-i ia geanta, după care-i mulțumi și se așeză pe locul ei. Amândoi aveau locuri la geam, față în față. Elina încerca să îi ocolească privirea, făcându-și de lucru prin poșetă, scoase o carte rămasă de cine știe când acolo și se retrase între paginile ei, încercând să se detașeze de tot și de toate.
După minute bune în care rămăsese cu ochii proptiți pe aceeași pagină, reuși să se adune și citi:
„Dizgrațiatul sunt, hulit de soartă,
sunt singuraticul ce tulbur, crunt,
cu lacrimile, cerul și mă poartă
în mine gândul pierderii, afund…”
Cum deschisese cartea tocmai la pagina aceea? Era o prevestire? O constatare? Sau doar un alt renghi al sorții?
Deznădăjduită, închise cartea și o așeză pe măsuța din fața ei, mutându-și privirea pe geam și lăsând peisajele să treacă înaintea ochilor ei, fără a le lua seama.
– Sonetele lui Shakespeare, spuse domnul din fața ei. Îmi permiteți?, o întrebă, așteptându-i încuviințarea.
Elina îi făcu semn că poate să ia cartea, după care își întoarse privirea înapoi spre geam, dându-i de înțeles că nu este dispusă să poarte o conversație.
Bărbatul îi mulțumi, o mai privi câteva clipe, luă cartea de pe măsuță deschizând-o ca și ea, la o pagină oarecare și, ignorând rezerva ei, citi cu voce tare:
„Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
Ești mai bogat de le vei dobândi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire, poate,
Dar ea a ta este de când o știi.
De dragul meu dacă-mi primești iubirea
Și-o cheltui, nu te voi fi blestemat
Și totuși te blestem de-i iai sclipirea
Fără să ți-o dorești cu-adevărat!
Iubit tâlhar, tu, hoțul de miresme,
Te iert când sărăcia mea o furi,
Iubirii-i ierți fărădelegea lesne,
Mai greu fărădelegile le-nduri.
O, desfrânat ce schimbi în bine răul
Nu-mi fi dușman, chiar dacă-mi ești călăul.”
– Trebuie că să fi fost un om tare trist și nefericit!, mai adăugă el, ca o concluzie, așezând cartea înapoi pe măsuță, în fața ei.
Elina nu-i răspunse nici de această dată. Prefera să-l lase să o analizeze, să o privească, fără însă a comunica în vreun fel cu el. La un moment dat închise ochii, pretinzând că încearcă să adoarmă, exilându-l și mai tare în felul acesta. Într-un final ațipi și avu un vis care o tulbură și mai mult, dacă mai era nevoie. Se făcea că era într-un compartiment de tren, în care se aflau toți bărbații pe care-i cunoscuse vreodată, inclusiv tatăl ei. Ea se afla întinsă pe jos, complet dezbrăcată, iar toți, deasupra ei, o priveau cu lăcomie și anticipație, atingând-o peste tot cu mâinile lor hulpave. Neputincioasă, neavând cum să scape, stătea acolo, în mijlocul lor, inertă, la cheremul privirilor și atingerilor tuturor. O pipăiau peste tot, pe față, pe sâni, pe umeri, pe pulpe și șolduri și, împotriva voinței ei, începuse să geamă de plăcere. Weber își făcuse deja loc între picioarele ei și se pregătea să o pătrundă. O trezi un sunet infernal, care era țipătul ei, acoperit de sirena trenului ajuns gară.
– continuarea aici –
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
