Adevărata față a unei relații nu poate fi văzută decât atunci când competitivitatea între doi devine mai importantă decât dragostea dintre doi. Adică ambițiile personale devin mai puternice decât capacitatea de autodăruire.
Competitivitatea este o trăsătură fundamentală a omului. Se manifestă în orice, de la lucrurile mărunte la cele care contează cu adevărat. Competitivitatea are două izvoare interne importante: conştientizarea faptului că ai niște calități care te diferențiază de ceilalți și dorința de realizare personală. Ambele izvoare sunt, pe fond, mecanisme naturale care derivă din instinctele de bază ale umanității: cel de supraviețuire şi cel de procreere. Simplu spus, să fii mai bun decât ceilalți și din ce în ce mai bun decât tine însuți.
Competitivitatea este o măsură a fiecăruia. O măsură proporțională cu puterea de afirmare și a ambiției de a răzbate în viață. Competitivitatea este un lucru bun, dar inerent centrată pe sinele fiecăruia. Rareori este centrată pe binele comun al cuplului.
Iubirea este un sentiment distinct de cel al atracției fizice între sexe. Cred că iubirea aproapelui a apărut pe scara evoluției abia când modul de procurare a resurselor necesare pentru subzistență (hrană, veșminte, adăpost, protecție) a devenit suficient de accesibil pentru a permite timpul necesar și pentru alte preocupări de natură socială și/sau culturală. Deci, într-un fel, există o legatură strânsă între modul de procurare a resurselor și disponibilitatea emoțională pentru îndrăgosteală. Adică avansul tehnologic devine, într-un fel, și un catalizator al emoțiilor de nivel înalt. Altele decât frica sau furia.
Iubirea este însă strâns legată de un anume model cultural. Modelul cultural romantic este mult mai potrivit omului din est decât modelul cultural pragmatic din vest. Marile povești de iubire ale culturii universale vin dinspre modelul cultural latin și mai puțin dinspre cel saxon. Pentru a nu da ocazia unor dispute culturale, cred cu tărie că iubirea este un sentiment generic aparte, care nu include neapărat loialitatea sau datoria, așa cum sunt ele prezente în alte creații culturale ce au ca subiect relația dintre un bărbat și o femeie. Sunt foarte multe cupluri care stau împreună o viață întreagă din datorie și/sau loialitate, care au copii și care poate au și o viată sexuală relativ activă, dar fără să știe ce este adevărata iubire. Chiar dacă, în adâncul sinelui, tânjesc după ea.
Cineva spunea că o femeie iubește cu adevărat un bărbat numai după prima noapte de sex. Dacă s-a lăsat cu emisie de oxitocină, cred că are dreptate…. Tradițiile maritale din foarte multe culturi sunt centrate pe importanța primei nopți de sex dintre soț și soție. De altfel, și societatea este de acord implicit cu acest pivot relațional prin acceptarea denunțării căsătoriei civile în termen de 24 de ore, fără a mai trece prin procedura de divorț și intrând direct în anulare. Nepotrivire de caracter, îhîm….
Pentru un bărbat este și mai abitir. Un bărbat care nu găsește forța interioară să îi spună unei femei pe care el crede că o iubește, după ce a făcut sex cu ea, că o iubește într-adevăr, acel bărbat, de fapt, nu o iubește și nu o va iubi niciodată, indiferent cât va pretinde asta, chiar și în fața sinelui. Un bărbat care însă îi spune unei femei, înainte de a face sex, că o iubește, chiar poate fi sincer. Pentru că dorința trupească firească tulbură simțirile și face ușor de idealizat un posibil viitor al relației. Iar dorința, se știe, este cel mai puternic afrodiziac pentru un bărbat.
Oricare cuplu normal are mereu parte de o luptă între competitivitate si iubire. Mai ales la început, până la așezarea apelor, și, eventual, până la următoarea revoltă hormonală, numită pompos criza vârstei mijlocii. Competiția se desfășoară firesc între nevoia de afirmare personală și nevoia de a ceda pentru celălalt. Cei ce nu știu să cedeze și să dăruiască și/sau să se dăruiască vor crede că sunt mai competitivi (și poate chiar sunt) și că aceasta compensează, prin satisfacția ego-ului satisfăcut, ceea ce pierd în iubire…. Complicat, nu-i așa?
Vor afla, mai târziu în viață, că nu e așa, ba chiar pe dos. Un cuplu armonios știe să fie competitiv ca un ansamblu, față de lume și provocări. În interiorul ansamblului însă, cel care iubește mai mult sau este echipat natural mai puțin pentru a lupta eficient ca lider, ci doar ca un excelent coechipier, va fi cel care va renunța la ambiții deșarte și se va dărui celuilat și cuplului, primind în schimb ceea ce merită pentru acest sacrificiu de sine pentru doi. O iubire eternă.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
